Am vrut de multe ori sa scriu articole in care sa descriu starea Justitiei astfel incit justitiabilii sa stie ce ii asteapta daca intra in malaxorul sistemului fie ca reclamati fie ca piriti. Este foarte important ca un client sa aibe asteptari realiste si desi incerc sa explic pe larg clientului ce il asteapta in viitor tot exista probleme in momentul cind – un exemplu recent – il informez ca a primit termen de judecata in martie 2012 (dosare depuse ieri la Judecatoria Sector 2 si Sector 3).
Spre norocul meu, exista colegi avocati care se pricep mai bine la scris decit mine si imi permit de postez aici un excelent articol scris de avocatul Florin Radu.
Despre justiţia din România s-au spus şi se vor spune multe. Cu atât mai mult, despre problemele ei multiple. Ne propunem în prezentul demers să aducem în faţă cele mai importante dintre acestea, în viziunea proprie. Didactic vorbind, le vom grupa în probleme generale şi probleme particulare.
I. Probleme generale:
1. Subfinanţarea sistemului. Desigur, se va spune că „nu sunt bani”. Noi credem că sunt, dar sunt direcţionaţi spre alte direcţii, care nu au nici o legătură cu interesul public, cu institţiile publice, cu finanţarea diverselor activităţi fundamentale într-un stat. Consecinţele subfinanţării sunt multiple: lipsa personalului, întârzieri mari în desfăşurarea activităţilor etc., şi toate în detrimentul justiţiabilului.
2. Pregătirea tot mai slabă, încă de pe băncile facultăţilor, a judecătorilor, procurorilor, avocaţilor, consilierilor juridici. Se adaugă la aceasta, ineficienţa şi quasi – inexistenţa formelor de pregătire, dar şi interesul ce tinde spre zero a celor amintiţi anterior, pentru aceste forme de pregătire şi perfecţionare.
II. Probleme particulare
A. În dreptul penal
1. Principala problemă în materia penală este caracterul secret pentru părţi a urmăririi penale şi a dosarului de urmărire penală. Practic, persoana vătămată şi cea acuzată au şanse minime să afle date despre stadiul în care se află dosarul, despre procurorul şi poliţistul care le instrumentează dosarul, despre probe, despre actele depuse etc. Aşa cum am susţinut pe larg şi cu altă ocazie [1], acest fapt încalcă dreptul la un proces echitabil, fiind inadmisibil ca persoanele pe care le priveşte un dosar penal să nu beneficieze de informaţii despre dosar, decât atunci când (şi dacă) el ajunge în faţa instanţei.
2. A doua problemă pe care o identificăm ne duce spre practica judiciară, anume spre opiniile şi teoriile mult prea permisive faţă de acuzaţi, în materia (in)existenţei unor elemente constitutive ale infracţiunilor. De exemplu, criticăm multitudinea de soluţii de nepedepsire, în ce priveşte activităţile de înşelăciune în contracte şi cec-uri, pe motivul pueril că persoana vătămată „nu a dovedit intenţia de a înşela a făptuitoului”, câtă vreme intenţia este un element intelectiv, psihic, ce nu poate fi dovedit, ci doar dedus din faptele materiale. În materia înşelăciunii prin cec-uri, binecunoscuta, dar nefericita teorie a garanţieiaduce cu sine un număr impresionant de soluţii de neîncepere a urmăririi penale ori de achitare şi deci, tot atâtea cazuri de nepedepsire a celor ce afectează grav mediul de afaceri, prin înşelăciunile comise [2].
B. În dreptul non – penal
1. Taxele judiciare mult prea mari, calculate – nu am înţeles niciodată de ce – la valoarea pretenţiilor. Se ajunge, astfel, la sume colosale, imposibil de suportat de reclamant, iar până la încălcarea dreptului de acces la o instanţă nu mai e decât un pas, foarte mic. Reticenţa tot mai mare în acordarea de scutiri/reduceri la aceste taxe, precum şi teoria inadmisibilităţii acestor cereri, în contextul în care petentul nu are venituri, dar are bunuri materiale – întregesc acest tablou.
2. Strâns legată de punctul anterior, subliniem optica jurisprudenţială quasi – generală, de a respinge ca inadmisibile cererile de scutire ori reducere a cauţiunii, în materia executării silite [3].
3. Executarea hotărârilor, prin acordarea executorilor judecătoreşti a calităţii de „liber profesionişti”.
3. O ultimă problemă vizează procedurile prealabile, atât din materia contenciosului administrativ, cât şi a raporturilor comerciale. Menite, teoretic, să reducă numărul proceselor, aceste proceduri nu fac altceva, în România, decât să intârzie foarte mult pe reclamantul care doreşte să se adreseze instanţei, pentru respectarea drepturilor sale. Chiar şi CEDO arată foarte limpede că, dacă aceste proceduri nu îşi produc eficienţa, ele trebuie eliminate sau menţinute ca opţionale, în caz contrar încălcând Convenţia, în ce priveşte accesul la justiţie [4].
Nu ne facem iluzii că acest material- eseu sau celelalte, asemănătoare, ale altor autori, vor produce „minuni”. Dar, poate totuşi, vor atrage cât de cât atenţia celor vizaţi.