Scriu sub impresia unor discuţii avute de-a lungul timpului cu magistraţi, despre avocatură. Sunt surprins de cât de falsă este reprezentarea pe care o au aceştia asupra profesiei de avocat. Probabil că şi reciproca e adevărată, dar nu sunt magistrat ca să o percep corect, aşa că nu scriu despre ea. Sunt două, trei mituri despre care ar trebui discutat.
Unu e legat de veniturile avocaţilor. Sigur, sunt avocaţi care câştigă mult mai mult decât un judecător ori procuror. Totuşi, ăştia sunt extrem de puţini, iar realitatea e puţin diferită faţă de percepţia publică. Să încerc să explic, cu cifre. Dacă un avocat cu cabinet individual are încasări de 12500 lei pe lună, pare mult. Sunt aproape 3000 de euro, mult peste media veniturilor din economie. În realitate, nu sunt chiar atâţia. În primul rând vine statul şi le loveşte cu TVA-ul, deci rămâi cu vreo 10000 lei. Avocaţii au atât de puţine cheltuieli deductibile, încât foarte puţin din TVA-ul ăsta ţi-l poţi deduce. Din aştia 10000 lei vine Casa de Asigurări a avocaţilor şi îţi mai ia încă 1000 de lei, baroul vreo 200 de lei plus Casa de asigurări de sănătate care te blagosloveşte cu 560 lei şi tocmai ce ai rămas cu vreo 8000. Din ăştia trebuie să plăteşti gazul, curentul, xeroxul, secretara, chiria, eventual un stagiar şi rămâi cu vreo 5000 de lei. Într-un final, vine statul român şi îţi mai ia 16% din ăştia şi ai rămas cu 4200 lei. Sub un judecător ori procuror.
Al doilea este despre tertipurile avocăţeşti. Mai ales în penal avocaţii sunt acuzaţi de a apela la tertipuri murdare pentru a amâna cauze. Sigur, se mai întâmplă şi din astea, dar generalizarea este falsă. S-o luăm pe rând cu celebrele tertipuri. Un inculpat trimis în judecată face cerere de amânare pentru angajare de apărător, deşi a fost asistat în faza de urmărire şi apoi îşi angajează acelaşi avocat. Totuşi, puţină lume realizează că, în cele mai multe situaţii, contractele de asistenţă se fac pe faze procesuale. De cele mai multe ori, odată finalizată urmărirea penală, trebuie încheiat un nou contract de asistenţă juridică şi plătit un alt onorariu. Pe care omul o să îl plătească cu 3 zile înainte de primul termen de judecată, că aşa se întâmplă. La acel moment, dosarul este urcat de la arhivă şi, ca avocat, nu ai nicio şansă să îl vezi şi să te pregăteşti. În consecinţă, îl pui pe om să meargă să ceară amânarea.
Urmează de regulă, ca şi mare tertip, cererea de amânare pentru pregătirea apărării. Să ne înţelegem pe româneşte. Un dosar stă în arhivă extrem de puţin timp. Urcă în birou la judecător cu o săptămână înainte de termen şi, dacă trebuie redactată vreo încheiere mai lungă, coboară la o săptămână după aia. Arhivele sunt deschise 3-4 ore pe zi, timp de 4 zile pe săptămână. În orele în care arhivele sunt deschise un avocat mai are şi alte cauze sau întâlniri cu clienţii. Dacă e o cauză cu arestări, dosarul se plimbă între instanţe pe recursuri nejustificat de mult şi să îl vezi şi studiezi pe îndelete este o chestiune aproape imposibilă. Se poate spune că dosarele se prezintă la finele urmăririi penale. Invit pe oricine la o astfel de prezentare, să vadă cât reuşeşte să reţină dintr-un dosar de mii de pagini. Întreb în egală măsură, cinstit, judecătorii să spună dacă la primul de termen de judecată ştiu perfect tot ceea ce este într-un dosar de mii de pagini. Poate ca judecător nici nu este esenţial să ştii, că te mai prinzi de-a lungul procedurii ce e acolo, dar ca avocat nu îţi permiţi să mergi în sală şi să nu ştii dosarul ca biblia. Şi atunci mai ceri timp, apelând la un celebru “tertip”.
Apoi se face o excepţie de nelegală sesizare a instanţei, care se respinge cu o constanţă demnă de cauze mai bune. Însă, de multe ori, se obţine un termen pentru asta. Alt “tertip”… De ce mai faci excepţie de nelegală sesizare în care invoci vrute şi nevrute dacă oricum ştii că se respinge? Păi, trebe’ să spui şi tu ceva când începe procesul. Procedura penală nu are o formă de “întâmpinare” în care să ai şi tu posibilitatea să îţi dai cu părerea despre dosar. Are în schimb rechizitoriu în care procurorul scrie nejustificat de mult şi, de multe ori, nejustificat de creator. Până când ajungi tu la concluzii pe fond să îi spui judecătorului că nu e chiar aşa cum o scris ăla acolo, judecătorul e demult convins că omul e vinovat. Aşa că profiţi şi tu de ce îţi oferă legea şi te foloseşti de excepţia de nelegală sesizare pentru a spune ce ai de spus la început. În plus, surprinzător, să ştiţi stimaţi judecători că procurorii nu sunt fix zeii respectării legii. Credeţi că ăştia nu au tertipuri în program? Şi ştiind că nimeni nu le controlează urmărirea penală, credeţi că nu produc diverse încălcări ale legii de procedură, care a devenit facultativă în faza de urmărire penală? Nu vi se pare corect să fie semnalate aceste chestiuni judecătorului, chiar dacă sunt poate “chichiţe”? Adică, să ne înţelegem, dacă rechizitoriul a fost confirmat nu de şeful parchetului, ci de adjunct poate că e irelevant, dar de ce dracu’ scrie în lege că trebe’ să fie şeful? Este legea facultativă? Se pare că da…
În ordinea numerelor de pe tricou, urmează cererile de expertiză, acuzate că sunt făcute pentru a trage de timp. Fals, în cele mai multe din cazuri. În grosul dosarelor, în faza de urmărire se fac rapoarte de expertiză de către specialiştii parchetului. Nu e oarecum firesc să vreau să vadă şi un specialist care nu e al parchetului chestia aia? Un exemplu recent e extrem de relevant. Acum 2-3 ani bubuia în presă spargerea unei agenţii a Băncii Transilvania în Cluj. După o vreme, specialiştii parchetului au făcut o expertiză ADN asupra unor probe găsite în bancă şi au stabilit că vinovate sunt două persoane. Au fost arestate timp de peste un an şi jumătate. După o vreme, s-a făcut o nouă expertiză, în Germania şi a ieşit că nu sunt ei. Tertip? Sigur că daaaaaa. Întrebarea e al cui o fost tertipul?
De aceea, revin cu îndemnul din titlu: fă-te avocat, Săndele, ca să faci tertipuri pe mulţi bani.