Cabinet de Avocatura Costache Ovidiu Mihai

Cabinetul de avocatura “Costache Ovidiu Mihai” pune la dispozitia clientilor si a partenerilor sai beneficiari asistenta juridica generala si de afaceri, consultanta juridica si reprezentare in domenii de expertiza complexe precum dreptul afacerilor, drept penal, fiduciare, protectia consumatorului.

Contact

Cabinet de Avocatura Costache Ovidiu Mihai Calea Floreasca no.169A, building A, 4th floor, room 2001 District no. 1, Bucharest, Romania, postal code 014472 Bucuresti, Romania Telefon: 004 0744.337.915 Fax: 004 031 815.25.33 E-mail: mihai.costache@procese-avocat.ro Website: www.procese-avocat.ro

Today's Quote:

“Everyone wants to live at the expense of the state. They forget that the state wants to live at the expense of everyone.”

Frederick Bastiat (1801 – 1850)

Recent Articles:

Sunt onorariile avocațiale prea mari?

Totul a început cu tendința din ce in ce mai pregnanta a instantelor de judecata de a diminua onorariile avocaților în cadrul proceselor civile.

Apoi s-a continuat in spatiul public si pe retelele de socializare exista multe discutii despre onorariile avocatilor si despre cit de scazute ar trebui sa fie acestea. Inainte de a discuta problema, ar trebui sa ne gindim de ce un avocat este un profesionist “ scump”

Dincolo de costurile suportate de catre un avocat ca sa isi obtina diploma de absolvent de drept si apoi ca sa treaca examenele de admitere in Barou, cred ca potentialii clienti nu cunosc ( nu este culpa lor, evident) ce face un avocat dupa ce il angajezi sa iti rezolve o problema juridica. Este adevarat ca pentru majoritatea clientilor munca avocatului poate fi simplificata prin expresii de genul “  vreau sa nu fiu arestat / condamnat” sau “ vreau un contract de vinzare cumparare”. In realitate, avocatul se angajeaza la mult mai mult decit lasa sa se vada aceste expresii.

Semnarea unui contract de asistenta juridica echivaleaza cu “ OK, nu trebuie sa iti mai faci griji cu privire la aceasta problema. Grijile tale le preiau eu”. Clientul se intoarce acasa si – pentru prima data in ultimele saptamini – doarme profund.

Avocatul se intoarce acasa plin de ginduri despre cum poate rezolva problema clientului sau. Se intimpla ca noaptea sa viseze datele si faptele din dosare sau ca este pe cale sa rateze o sedinta de judecata. Cind este cu copii in parc isi verifica emailul sa vada daca nu a primit acte de la avocatul advers sau de la clientul sau. Cind iese cu sotia la restaurant este imposibil sa nu discute despre sedinte de judecata si tactici de dosar ( fara insa a incalca confidentialitatea J ).

Avocatii sunt scumpi deoarece iti pot aduce multi bani sau te pot ajuta sa eviti sa-i pierzi. Uneori te ajuta sa isi pastrezi chiar libertatea. Si cu totii stim cit valoreaza, nu? Angajind un avocat obtii un profesionist care isi pierde somnul din cauza grijilor pentru problema ta juridica in timp ce tu obtii linistea sufleteasca.

Daca onorariile avocatial sunt prea mari, atunci avem nevoie de alte solutii iar una dintre ele ar fi ca obligatiile avocatului fata de client sa fie mai reduse. Conduita avocatilor este prevazuta de Codul Etic, Statut sau legea de organizare a profesiei.  In acest moment, legea nu permite ca un client sa renunte la unele dintre obligatiile profesionale ale avocatului fata de el si astfel incit sa mai poata cere diminuarea onorariului.

 

Ca sa fie totul clar, cind se discuta de scaderea onorariilor avocatilor inseamna ca se doreste scaderea corespunzatoare a dedicarii avocatului fata de cauza clientului sau. Este ca si cind clientul va primi serviciile avocatiale cu dedicarea specifica unui sofer de taxi. Asta vreti?

lawyerist.com

Consecintele dezincrimarii evaziunii fiscale prevazute de art 6 din legea 241/2005

În ziua de 7 mai 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere următoarele excepții de neconstituționalitate:

Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale.

Curtea a constatat că legea nu definește noțiunea de „impozite sau contribuții cu reținere la sursă”, astfel că norma care incriminează infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art.6 din Legea nr.241/2005 nu întrunește condițiile de claritate, previzibilitate și accesibilitate, încălcând prevederile constituționale cuprinse în art.1 alin.(5) care consacră principiul legalității.

Care sunt efectele acestei decizii?

Infracțiunea de evaziune fiscala prevazuta de art 6 din legea 241/2005 ( evaziunea prin retinere la sursa, cum mai este cunoscuta publicului datorita presei) este în prezent dezincriminată rin decizia Curtii Constitutionale.

După trecerea termenului de 45 de zile, în raport de data publicării în Monitorul Oficial ( inca nu a fost publicata, datele detinute le avem din comunicatul publicat de catre Curte pe site-ul sau), termen prevăzut de art. 147 al. 1 din Constituția României, vor înceta efectele juridice ale art. 6 din Legea nr. 241/2005 ( momentan aceste efecte juridice sunt suspendate de drept).

Potrivit art.31 alin.3 din Legea nr.47 1992 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Curții.

Prin urmare, potrivit acestui text, în situația în care dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare sunt declarate neconstituționale acestea își încetează efectele juridice în termen de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dacă Parlamentul sau Guvernul nu s-au conformat deciziei Curții.

Acest lucru rezultă și din dispozițiile art.62 alin.3 din Legea nr.24 / 2000 care prevăd că abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv.

Astfel, în lipsa unei noi reîncriminări de către puterea legislativă, se constată că evaziunea fiscala in forma prevazuta la art 6 din legea 241/2005 în prezent nu va mai avea un caracter penal.

Ce se intimpla cu situatia juridica a celor care au fost condamnati definitiv pentru savirsirea infractiunii prevazute de art 6?

In situația ipotetică în care sunt dezincriminate faptele pentru care o persoană a fost condamnată, singurul temei prin care pot fi înlăturate atit executarea pedepsei cit si interdicțiile care mai pot exista (pedepsele complementare) este formularea unei cereri în condițiile art. 595 din Codul de procedură penală, raportat la art. 4 si art 6 din Codul penal.

In temeiul acestor dispozitii legale, instanța poate constata ca fiind dezincriminata infractiunea pentru care petentii au fost condamnați și poate înlătura consecințele ce decurg din aceste condamnări, respectiv inceteaza executarea pedepsei si sunt inlaturate interdicțiile, incapacitățile și decăderile.

Exceptie neconstitutionalitate privind evaziunea fiscala ADMISA

În ziua de 7 mai 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere următoarele excepții de neconstituționalitate:

Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale.

Curtea a constatat că legea nu definește noțiunea de „impozite sau contribuții cu reținere la sursă”, astfel că norma care incriminează infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art.6 din Legea nr.241/2005 nu întrunește condițiile de claritate, previzibilitate și accesibilitate, încălcând prevederile constituționale cuprinse în art.1 alin.(5) care consacră principiul legalității.

Cind fiecare face ce vrea

Astazi voi posta 2 motivari din cadrul contestatiei unei camere preliminare ce au ca si obiect contestarea competentei DGA de a efectua acte de urmarire penala si interceptari telefonice in dosare penale in care nici una din persoanele implicate nu are calitatea de personal incadrat in Ministerul Adminstratiei si Internelor.

Intrebarea ce se ridica in acest caz este urmatoarea: de ce mai avem legi care stabilesc competente in sarcina institutiilor statului daca oricum nu sunt respectate iar instantele de judecata le ignora cu desavirsire in numele luptei anticoruptie ?.

Precizez ca aceasta postare nu are pretentia unei analize riguroase a dispozitiilor legale ci  este extrasa din contestatia facuta in cadrul procedurii de camera preliminara.

 

Necompetenta DGA de a efectua interceptarea convorbirilor telefonice. Nelegalitatea ordonantelor si a delegarii DGA de catre Parchet.

 

In conformitate cu art 9 din legea 14/1992 Serviciul Roman de Informatii este autoritatea națională în materia interceptării comunicațiilor telefonice, sens în care DGA după obținerea autorizațiilor legale pentru interceptarea comunicațiilor, se adresează acestuia pentru punerea în aplicare a acestora.

DGA poate – conform legii – deține echipamente tehnice cu ajutorul cărora pot realiza activități de preluare a fișierelor audio de la SRI și transformarea în fișiere scrise (redarea semnalului audio).

Echipamentele respective nu permit punerea în aplicare a autorizațiilor legale pentru interceptarea comunicațiilor telefonice (realizarea propriu-zisă a interceptărilor), operațiune tehnică aflată în competența SRI astfel incit consideram ca efectuarea de interceptari de catre DGA ( conform ordonantelor din data de XX si respectiv XX emise de catre parchet) sunt nelegale fiind incalcat astfel principiul loialitatii probelor.


Necompetenta DGA de a efectua acte de urmarire penale in dosare penale unde inculpatii nu sunt incadrati ca si personal MAI. Nulitatea actelor de urmarire penala

 

Potrivit art.1 din OUG 120/2005 competenta personala a DGA vizeaza faptele de coruptie savarsite de personalul MAI.

Art 2 din Regulamentul de functionare precizeaza ca “Direcția generală are competență materială specială ce vizează infracțiunile de corupție prevăzute de Codul penal și de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, denumite în continuare fapte de corupție, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor, denumit în continuare M.A.I.”

In prezentul dosar penal, ati inculpata cit si partea vatamata nu fac parte din personalul MAI astfel incit DGA nu avea nici o competenta de a se implica in acest dosar sub aspectul efectuarii de acte de cercetare penala.

Din punctul nostru de vedere, incalcarea dispozitiilor referitoare la competenta in functie de persoana de catre organul de cercetare penala determina nulitatea actelor in masura in care acestea produc o vatamare a dreptuilor subiectilor proceduali principali, care nu poate fi inlaturata altfel decat prin anularea actului.

Actul de urmarire penala invocat si a carui nulitate o solicitam consta in incalcarea dreptului la viata privata a inculpatei, prevazut ca si drept fundamental in CEDO la art 8 astfel incit vatamarea produsa nu poate fi reparata decit prin inlaturarea ca nelegale a actului de urmarire penala

Comunicat al Asociatiei pentru Dialog si Solidaritate a Avocatilor

March 20, 2015 Despre Noi No Comments

COMUNICAT

Asociația pentru Dialog și Solidaritate a Avocaților (ADSA), condamnă practicile unora dintre procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, referitoare la avocați, prin exercitarea abuzivă a drepturilor pe care aceștia le dețin, în efectuarea actului de justiție.
Ieri 19.03.2015, un procuror DNA a dispus reținerea pentru 24 de ore în vederea arestării preventive, a avocatei Laura Voicu din cadrul Baroului București, față de care au fost formulate acuzații de săvârșire a infracțiunilor de favorizare a faptuitorului si instigare la infractiunea de exercitare fara drept a unei profesii sau activități. Facem precizarea că amebele infracțiuni sunt prevăzute și pedepsite de legea penală cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau cu amendă penală respectiv de la 3 luni la un an alternativ cu amendă.
Procurorii afirma ca avocatul Laura Voicu, aparator ales al Ioanei Georgia Deaconu, arestata preventiv intr-un alt dosar, desi stia ca Niculae Learciu nu detine calitatea de avocat, fiind inscris in asa numitul ‘Barou constitutional’, “l-a desemnat pe acesta sa participe la activitati de urmarire penala ce urmau a se desfasura la sediul DNA” in dosarul Deaconu precum si, in repetate randuri, in alte cauze aflate pe rolul DNA.
Din dispoziția inculpatei Laurei Voicu, Niculae Learciu ar fi exercitat și “alte activități ce țin de profesia de avocat, prezentându-se la termene de grefă în Serviciul de reținere și arestare preventivă unde a acordat asistență juridică mai multor clienți ai acesteia”.
În acest mod, Laura Voicu ar fi creat “condițiile necesare pentru tergiversarea urmăririi penale, prin punerea procurorilor în situația de a proceda la refacerea actelor de urmărire efectuate cu inculpata din dosarul respectiv (Ioana Deaconi, n.r.), lipsită de asistență juridică”.
“Prin prezentarea lui Learciu Niculae ca avocat, Voicu Laura-Catalina a urmărit și posibila înlaturare a unor probe care ar fi putut fi valorificate în urma desigilarii sacilor în care acestea se aflau, întrucât aceasta operație nu ar mai fi putut fi refacută, iar lipsa apărării inculpatei arestate ar fi atras nelegalitatea obținerii lor, cu consecința imposibilității utilizării acestora ca mijloace de probă în cauza nr. 189/P/2012 a DNA”, acuză procurorii.
Măsura dispusă față de colega noastră este una disproporționată, excesivă, și intimidantă la adresa tuturor avocatilor.
În condițiile în care procurorul de caz are îndatorirea de a verifica dacă apărătorul prezent la efectuarea actelor de urmărire penală are calitatea de avocat în una dintre formele de organizare prevăzute de lege, apreciem că o eventuală culpă pentru prejudicii aduse anchetei aparține în primul rând procurorului care nu a dat dovadă de dilegența necesară.
Asociatia pentru Dialog si Solidaritate a Avocatilor, ramane consecventa in sustinerea luptei pentru eradicarea avocaturii ilegale si saluta fiecare demers de tragere la raspundere penala, a oricarei persoane care, fie exercita in mod ilegal profesia de avocat, fie favorizeaza in orice mod exercitarea profesiei de avocat, de catre persoane care nu au aceasta calitate.
Apreciem însă că măsurile luate și propuse față de colega noastră Laura Voicu sunt disproporționate și aplicate în mod excesiv, cu o miză pe care o intuim a fi de intimidare și presiune, și nu corespund scopului avut în vedere de către legiuitor prin reglementarea normelor de procedură penală referitoare la reținerea și arestarea preventivă.
Atragem atenția procurorilor DNA că activitatea de urmărire penală trebuie să se facă cu respectarea garanțiilor privind libertatea persoanei prev de art. 9 Cod Procedură Penală, iar strîngerea de probe în dosarul penal trebuie să se facă cu respectarea principiului loialității administrării probelor consfințit de disp. art. 101 Cod Procedură Penală.
Ne exprimăm îngrijorarea față de marginalizarea profesiei de avocat din cauza practicilor excesive ale procurorilor, atât în raport de statutul avocatului cât și în raport de misiunea acestuia de apărare a drepturilor clienților săi.
ADSA este o asociație non-guvernamentală ce reunește peste 150 de avocați. Scopul acestui demers constă în respectarea drepturilor avocaților și în creșterea solidarității din interiorul profesiei.

Consiliul Director al Asociației pentru Dialog și Solidaritate

Infractiunea de evaziune fiscala prevazuta de art 6 din legea 241/2005. Prescriptia speciala

In ultimul timp, in goana Fiscului pentru a colecta cit mai multi bani la buget, a aparut practica acestuia ca in cazul firmelor care au restante la buget in legatura cu impozitele cu retinere la sursa ( impozit pe salariu, contributiile salariatilor la somaj, CAS, CASS, etc) sa depuna plingere penala indiferent daca exista indicii sau nu cu privire la savirsirea infractiunii.

In continuarea zelului functionarilor fiscali vine si neatentia organelor de urmarire penala iar ulterior a instantelor de judecata care nu mai verifica daca in speta dedusa judecatii a intervenit prescriptia speciala.

Iar ca totul sa fie „perfect” aceasta eroare este savirsita si de catre avocatii din oficiu care au o singura grija – sa duca procesul la final cit mai rapid si indiferent de rezultat ca sa isi poata incasa banii de la Ministerul Justitiei via Barou.

In conformitate cu dispozitiile art 6 din legea 241/2005 – luindu-se in considerare legea mai favorabila – pentru infractiunile savirsite pina la data de 22.03.2013 ( cind a intervenit legea 50/2013) pedeapsa prevazuta de lege este închisoare de la un an la 3 ani sau amenda.

De altfel, varianta art.6 din legea 241/2005 de dinaintea modificarii sale prin legea 50/2013 este si legea penala cea mai favorabila analizata prin prisma art 5 NCP.

Conform prevederilor art. 122 alin 1 lit e VCP termenul de prescriptie a raspunderii penale este de 3 ani pentru infractiunile care au o pedeapsa maxima de 1 an sau amenda.

Termenul de prescriptie a raspunderii penale incepe sa curga de la data savarsirii ultimei inactiuni conform art. 122 alin 2 raportat la art 41 VCP.

Dispozitiile art 124 VCP prevad ca prescriptia speciala inlatura raspunderea penala oricate intreruperi ar interveni daca termenul de prescriptie prevazut in art. 122 este depasit cu inca jumatate.

Desi intre timp a intrat in vigoare Legea nr. 63/2012 ( aprilie 2012) cu titlu de lege penala mai favorabila se vor aplica prevederile art.124 VCP anterioare modificarilor aduse de aceasta.

Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (M.Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013) a Curtii Constitutionale a constatat ca prevederile art. 124 Cod penal sunt constitutionale in masura in care nu impiedica aplicarea legii penale mai favorabile faptelor savarsite sub imperiul legii vechi.

In concluzie, pentru faptele de evaziune fiscala prevazute de art 6 din legea 241/2005 ce au fost savirsite pina la data de 17.04.2012 termenul de prescriptie speciala este 4 ani si 6 luni.

Termenul de prescriptie speciala se calculeaza de la data la care s-a savirsit ultima inactiune adica data la care au devenit scadente si exigibile ultimele creante fiscale restante ( avind in vedere si faptul ca practica judiciara considera ca infractiunea ca fiind una continuata).

Timbrul de mediu reglementat de O.U.G. nr. 9/2013 este incompatibil cu art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)

Pentru ca domeniul timbrului de mediu este unul de mare interes, voi posta in continuare o analiza facuta de catre avocatul Cosmin Costas si pe care o consider extrem de bine argumentata. Enjoy :)

“Timbrul de mediu reglementat de O.U.G. nr. 9/2013 este incompatibil cu art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Aceasta este concluzia Costaș, Negru & Asociații, urmare a lecturii hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la 19 decembrie 2013, în afacerea C-437/12, procedura inițiată de cetățeanul olandez X.

În fapt, în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost adusă în discuție taxa olandeză percepută cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul (sintetic, BPM). Conform informațiilor furnizate de instanța de trimitere, această taxă a fost calculată în perioada 2006 – 2009 ca un procent din prețul net de catalog al vehiculului în cauză. Totuși, cu începere de la 1.02.2008, prețul net de catalog nu a mai fost singurul criteriu luat în calcul la determinarea BPM, ci a inclus și o parte care depindea de emisiile de dioxid de carbon ale vehiculului. De menționat că în perioada 1.02.2008 – 31.12.2009, în temeiul unor dispoziții tranzitorii, vehiculele de ocazie importate și înmatriculate nu au fost supuse BPM determinate pe baza emisiilor de dioxid de carbon. De la 1.01.2010, BPM calculată atât în funcție de prețul net de catalog, cât și de emisiile de dioxid de carbon, se aplică înmatriculării tuturor vehiculelor, inclusiv celor a căror primă utilizare este anterioară datei de 1.02.2008. Reclamantul din litigiul principal, domnul X, a achitat la 11.01.2010 suma de 5.776 euro pentru a înmatricula în Olanda un autoturism anterior înmatriculat în Germania, la data de 30.05.2006.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a lămurit două chestiuni: 1) În vederea aplicării art. 110 TFUE, produsele naționale similare, comparabile cu un vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal, a cărui primă utilizare este anterioară datei de 1.02.2008 și care a fost importat și înmatriculat în Olanda în anul 2010, sunt vehiculele care se află pe piața olandeză și care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului în cauză; 2) Art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei taxe precum taxa pe autoturisme și pe motociclete în vigoare în anul 2010 dacă și în măsura în care cuantumul acestei taxe aplicate vehiculelor de ocazie importate cu ocazia înmatriculării lor în Olanda depășește valoarea reziduală cea mai mică a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate în același stat membru.

Explicațiile Curții sunt extrem de utile în special pentru cea de-a doua chestiune lămurită:

30. Curtea a precizat de asemenea că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într‑un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este ulterior vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare și va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială (Hotărârea Nádasdi și Németh, C‑290/05 și C‑333/05, Rec., p. I‑10115, punctul 54).

31. Prin urmare, există o încălcare a art. 110 TFUE atunci când valoarea acestei taxe aplicate unui vehicul de ocazie importat dintr‑un alt stat membru depășește valoarea reziduală a taxei respective încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 9 martie 1995, Nunes Tadeu, C‑345/93, Rec., p. I‑479, punctul 20, Hotărârea din 20 februarie 2001, Gomes Valente, C‑393/98, Rec., p. I‑1327, punctul 23, precum și Hotărârea Tulliasiamies și Siilin, citată anterior, punctul 55).

32. Astfel, dacă cuantumul taxei de înmatriculare aplicate vehiculelor de ocazie importate depășește valoarea reziduală a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe piața națională, aceasta ar putea avea ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea în acest mod a importului de vehicule de ocazie similare.

(…)

39. În cauza principală, pare să rezulte din dosarul prezentat Curții că vehiculele de ocazie a căror primă utilizare era anterioară datei de 1.02.2008, dar care au fost importate și înmatriculate în Olanda în perioada cuprinsă între 1.02.2008 și 31.12.2009 au fost supuse, datorită unei exonerări referitoare la partea din BPM care depindea de emisiile de CO2, unei BPM mai reduse decât cea la care au fost supuse vehiculele de ocazie similare care au fost importate și înmatriculate începând cu 1.01.2010.

40. În această ipoteză, ar exista pe piața națională vehicule de ocazie similare comparabile celui în discuție în cauza principală a căror valoare reziduală a BPM încorporată încă în valoarea lor este mai mică decât cuantumul acestei taxe aplicate vehiculului în discuție.

41. Dacă acest din urmă cuantum depășește valoarea reziduală cea mai mică încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național, atunci nu s‑a dovedit că Legea BPM este concepută în așa fel încât să excludă, în orice situație, posibilitatea ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât produsele naționale și, prin urmare, să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii.

42. Asemenea efecte discriminatorii nu pot fi evitate decât dacă este posibil să se opteze pentru valoarea reziduală a taxei de înmatriculare cea mai mică încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.

43. Instanța națională are sarcina să verifice dacă cuantumul BPM aplicate unui vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal depășește sau nu depășește valoarea reziduală cea mai mică a acestei taxe încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.

44. Rezultă că art. 110 TFUE se opune unei taxe precum cea prevăzută de Legea BPM dacă și în măsura în care cuantumul acestei taxe aplicate vehiculelor de ocazie importate cu ocazia înmatriculării lor în Olanda depășește valoarea reziduală cea mai mică a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate în același stat membru.

Având în vedere interpretarea oferită de Curtea de Justiție în afacerea X, putem concluziona în sensul că reglementarea națională actuală – O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu – este incompatibilă cu art. 110 TFUE. Pentru a fi mai elocvenți, trebuie să avem în vedere niște exemple de calcul:

Exemplul nr. 1. Auto nou, 1.796 cm3, euro 4, benzină, emisii CO2 – 172, înmatriculat în România în anul 2007, preț 20.000 euro – taxă specială 424,30 euro vs. Auto 2007, 1.796 cm3, benzină, emisii CO2 – 172, înmatriculat în România în anul 2014, preț 8.000 euro – timbru de mediu 1.010,53 euro. În timp, autoturismul s-a depreciat cu 60%, ceea ce înseamnă că valoarea reziduală a taxei de înmatriculare a scăzut cu 60%. Prin urmare, prețul unui autoturism deja înmatriculat în România („produs național”) va fi de 8.000 euro plus 60% din valoarea taxei speciale, adică 169,72 euro, deci în total 8.169,72 euro. În schimb, prețul unui autoturism provenit dintr-un alt stat membru al UE va fi de 9.010,53 euro.

Exemplul nr. 2. Auto 2010, 1.686 cm3, euro 4, motorină, emisii CO2 – 124, înmatriculat în România în anul 2011, preț 12.000 euro – taxă poluare 775,27 euro vs. Auto 2010, 1.686 cm3, euro 4, motorină, emisii CO2 – 124, înmatriculat în România în anul 2014, preț 6.000 euro – timbru de mediu 678,08 euro. În timp, autoturismul s-a depreciat cu 50%, ceea ce înseamnă că valoarea reziduală a taxei de înmatriculare a scăzut cu 50%. Prin urmare, prețul unui autoturism deja înmatriculat în România („produs național”) va fi de 6.000 euro plus 50% din valoarea taxei de poluare, adică 387,63 euro, deci în total 6.387,63 euro. În schimb, prețul unui autoturism provenit dintr-un alt stat membru UE va fi de 6.678,08 euro.

După cum se poate observa cu ușurință, în asemenea ipoteze timbrul de mediu este în mod vădit incompatibil cu art. 110 TFUE, întrucât, în sensul hotărârii pronunțate în cauza X, valoarea timbrului de mediu depășește valoarea reziduală a taxelor de înmatriculare achitate anterior pentru vehiculele aflate în parcul auto național. Cu alte cuvinte, reglementarea fiscală națională – O.U.G. nr. 9/2013 – discriminează produsele provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, încercând să orienteze consumatorul spre autoturismele de ocazie deja existente în parcul atuo național (produse naționale), fiind astfel incompatibilă cu art. 110 TFUE.

În opinia noastră, discriminarea este mai evidentă în acele ipoteze în care pentru produsele naționale (autoturismele deja înmatriculate în România) nu s-a achitat anterior o taxă de înmatriculare, din varii motive: înainte de 1.01.2007, nu exista o taxa percepută cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România; în perioada ulterioară, autoturismele noi cu anumite caractieristici sau cele cu un anumit standard de poluare (ex. Euro 5) erau scutite de plata taxelor percepute cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România. În toate situațiile în care nu s-a plătit o taxă pentru înmatricularea unui autoturism similar, valoarea reziduală a taxei încorporate în prețul autoturismului de ocazie înmatriculat în România este zero, ceea ce înseamnă că, potrivit criteriului decelat în afacerea X, timbrul de mediu perceput pentru un autoturism similar provenit dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene este incompatibil cu art. 110 TFUE.”

 

sursa: www.costas-negru.ro

Nepublicarea in Monitorul Oficial al Ordinelor emise de catre Ministerul Afacerilor Interne. O incalcare a legii aprobata de Curtea de Apel.

Intr-o speta recenta – aflata pe rolul Curtii de Apel Constanta si devenita irevocabila prin nerecurare datorita faptul ca instanta de recurs ICCJ ar fi stabilit termen in decembrie 2014 si clientul a renuntat – s-a pus in discutie inlaturarea efectelor juridice produse de catre Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr 400 / 2004 privind regimul disciplinar al personalului din MAI datorita nepublicarii sale in Monitorul Oficial (vom denumi in continuare actul normativ drept OMAI 400).

Acest OMAI 400 a fost emis in baza HG 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului si publicata in Monitorul Oficial cu numărul 334 din data de 22 iunie 2001.

De precizat ca HG 555 / 2001 este in prezent abrogata de catre HG 50 / 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare (publicat în Monitorul Oficial cu numărul 71 din data de 20 ianuarie 2005)
Cu toate aceastea, consider ca verificarea validitatii OMAI 400/2004 se verifica in raport de data emiterii sale – in speta de anul 2004 – si nu in functie de acte normative in vigoare la data analizarii si pronuntarii pe exceptia de nelegalitate a Curtii.

TEMEINICIA exceptiei de nelegalitate a art 27 alin.3 din HG 555/2001 ( in vigoare la data emiterii OMAI 400/2004):

Consider ca legalitatea actului administrativ se verifica raportat la momentul EMITERII sale (anul 2004) si nu la momentul pronuntarii pe exceptia de nelegalitate.

In aplicarea aceluiasi principiu enuntat anterior, Curtea Constitutionala, prin Decizia 404/2008, arata ca „ Tot cu referire la necesitatea asigurării stabilității raporturilor juridice, Curtea constată că prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu au caracter retroactiv, întrucât, deși excepția de nelegalitate poate fi invocată și în ceea ce privește actele administrative emise anterior intrării în vigoare a legii amintite, totuși legalitatea acestora se examinează în funcție de condițiile de validitate prevăzute de reglementările cuprinse în actele normative care erau în vigoare la momentul emiterii actului contestat, iar nu prin raportare la Legea nr. 554/2004.

Pe fondul exceptiei, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 „In vederea intrarii lor in vigoare, legile si celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotararile si ordonantele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte acte normative emise de conducatorii organelor administratiei publice centrale de specialitate se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.”

De la aceasta regula, alineatul (2) al art. 11 din Legea nr. 24/2000 prevede anumite EXCEPTII, stipuland ca „Nu sunt supuse regimului de publicare in Monitorul Oficial al Romaniei:

a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;
b) actele normative CLASIFICATE, potrivit legii, precum si cele CU CARACTER INDIVIDUAL, emise de autoritatile administrative autonome si de organele administratiei publice centrale de specialitate.”

Consider ca art. 27 alin. (3) din HG 555/2001 ( care prevede ca „Nu sunt supuse regimului de publicare in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, daca legea nu dispune altfel, ordinele, instructiunile si alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementari din sectorul de aparare, ordine publica si siguranta nationala.)” incalca in mod flagrant o dispozitie normativa de rang superior prin ADAUGARE LA LEGE in sensul in care exceptiile sunt COMPLETATE PRIN ADAUGARE cu noi categorii de acte normative exceptate de la publicarea in Monitorul Oficial.

Mai clar, categoria de cate normative clasificate este completata prin adaugare cu acte normative „care au ca obiect reglementari din sectorul de aparare, ordine publica si siguranta nationala” INDIFERENT daca acestea din urma au sau nu caracter clasificat.

In aceste conditii se impunea inlaturarea ca nelegale a dispozitiilor art 27 (3) din Regulament in sensul ca acestea adauga la prevederile unu act normativ de forta superioara.
Pe cale de consecinta, dispozitiile art 27 (3) din Regulamentul aprobat prin HG 555/2001 sunt contrare legii 24/2000 si implicit instanta ce este investita cu solutionarea cauzei o va face fara a lua in considerare aceste dispozitii nelegale.

Exceptia de nelegalitate a OMAI 400/2004

OMAI nr. 400/2004 nu a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I.

In privinta efectelor nepublicarii acestui ordine in Monitorul Oficial al Romaniei constatam ca urmarile juridice ale nepublicarii sunt reglementate prin Legea nr. 24 din 27 martie 2000, privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, lege care a fost republicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004, fiind modificata ulterior republicarii, prin Legea nr. 49/2007, prin Legea nr. 173/2007 si prin Legea nr. 194/2007.

Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 „in vederea intrarii lor in vigoare, legile si celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotararile si ordonantele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte acte normative emise de conducatorii organelor administratiei publice centrale de specialitate se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I”

Asadar, in raport cu dispozitia art.11 din legea 24/2000, OMAI nr. 400/2004 trebuia publicat in Monitorul Oficial, Partea I, in vederea intrarii lor in vigoare.

Sub acest aspect, consider ca Ordinul Ministerului Administratiei si Internelor nr. 400/2004 este ordin emise de un conducator al organelor administratiei publice centrale de specialitate, respectiv de Ministrul Administratiei si Internelor.

Totodata, caracterul de act normativ al acestuia este determinat de imprejurarea ca acestea reglementeaza regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administratiei si Internelor, respectiv organizarea si solutionarea petitiilor facute de catre cetateni.

Asadar, acest ordin prin obiectul sau de reglementare se aplica unui numar indeterminat de persoane, in mod abstract, independent de identitatea acestor persoane, si in raport exclusiv cu functia indeplinita de acele persoane.
Fiind susceptibil sa se aplice unui numar indefinit de situatii, concluzionez ca Ordinul Ministerului Administratiei si Internelor nr. 400/2004 este act cu caracter normativ.

Fiind act normativ emis de un conducator al organelor administratiei publice centrale de specialitate, respectiv de MAI, Ordinule Ministerului Administratiei si Internelor nr. 400/2004 si se impunea a fi publicat in Monitorul Oficial, Partea I, in vederea intrarii sale in vigoare, conform art. 11 alin. (1) din prin Legea nr. 24/2000.

In acest sens, consideram ca OMAI 400/2004 in litigiu nu este act normativ clasificat, potrivit legii, si nici act cu caracter individual, pentru a constitui o exceptie de la regula publicarii in Monitorul Oficial.

Lipsa caracterului de act normativ clasificat a OMAI 400 / 2004 a fost demonstrat chiar in cursul procesului prin faptul ca intimata MAI l-a transmis instantei de judecata fara a fi necesara initierii procedurii prevazute de art. 26, art. 38 și art. 39 din Anexa la H.G. nr. 585/2002.

Absenta publicarii acestui ordin in Monitorul Oficial conduce la consecinta lipsirii lui de efecte juridice pana in momentul publicarii in Monitorul Oficial.

Cele de mai sus au constituit motivele ce au stat la baza exceptiei ridicate in fara Curtii de Apel Constanta.
Solutia instantei a fost de respingere a acestei exceptii insa – ceea ce este mult mai interesant – motivele acestei decizii le voi prezenta intr-un articol viitor.

Timbrul de mediu – contrar legislatiei comunitare?

Voi reda mai jos un articol al colegului meu avocat Segiu Gherdan care a avut “tupeul profesional” sa trateze printre primii o posibila argumentatie conform careia timbrul de mediu ar fi la fel de contrar legislatiei comunitare ca si celelalte taxe cu acelasi obiect.

Cu precizarea ca inca nu exista o decizie judecatoreasca definitiva care sa confirma argumentatie de mai jos voi reda INTEGRAL articolul publicat pe blogul sau:

“Succinte considerații referitoare la compatibilitatea O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autovehiculele de ocazie achiziționate din Uniunea Europeană

1. Preliminarii. Prezentul studiu își propune a analiza în mod succint, fără pretenții de exhaustivitate în tratarea problematicii, dacă dispozițiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu ar putea fi într-adevăr considerate ca fiind în consonanță cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autovehiculele de ocazie achiziționate din Uniunea Europeană în scopul punerii lor în circulație în România.

2. Reglementările anterioare. Practica legislativă internă a reflectat dorința persistentă a legiuitorului român de a introduce și menține, ulterior aderării statului român la Uniunea Europeană, diverse soluții normative care să permită taxarea – într-o formă sau alta – a autovehiculelor (de ocazie) importate, cu ocazia primei înmatriculări a acestora în România.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 2007 și până la data 31 iunie 2008, dispozițiile art. 2141 C. fisc. au instituit taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxă datorată ca urmare a primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Întrucât unul dintre principalele aspecte problematică ale acestei taxe a fost faptul că aceasta se aplica autovehiculelor second-hand importate fără a se aplica și autovehiculelor aflate pe piața internă, Comisia Europeană a demarat etapele inițiale a procedurii de infringement față de statul român ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 110 T.F.U.E. Guvernul a reacționat adoptând o nouă reglementare, respectiv O.U.G. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, act normativ care avea în esență același conținut și aceleași deficiențe în raport de exigențele dreptului european ca și dispozițiile art. 2141 C. fisc. (în sensul că aceeași diferență de tratament exista și potrivit O.U.G. 50/2008 între autovehiculele second-hand achiziționate din Uniunea Europeană în vederea punerii în circulație a acestora în România și autovehiculele de ocazie similare înmatriculate deja în România). Însă, față de norma din Codul fiscal, O.U.G. 50/2008 pretindea că îmbracă veșmântul unei taxe pentru protejarea mediului înconjurător.
În urma unei jurisprudențe relativ divergente a instanțelor de judecată[1], ulterior pronunțării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție Europeană în cauza C-402/09, Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului prin care instanța de contencios european a statuat că reglementarea internă în vigoare la acel moment (respectiv O.U.G. 50/2008) este contrară art. 110 T.F.U.E., jurisprudența s-a aliniat în unanimitate acestei hotărâri, în sensul conchiderii asupra caracterului contrar a O.U.G. 50/2008 față de art. 110 T.F.U.E.
Ulterior, legiuitorul a reacționat la această decizie a C.J.U.E. prin schimbarea denumirii taxei, din taxă de poluare în „taxa pentru emisiile poluante” introdusă prin Legea nr. 9/2012, adoptată la data de 6 ianuarie 2012 . Deși inițial destinată a se aplica și la înmatricularea autovehiculelor naționale cu privire la care nu s-a achitat taxa specială prevăzută de art. 2141 C. fisc. sau taxa de poluare prevăzută de O.U.G. 50/2008, urmare a unor manifestații publice de amploare din iarna anului 2012, respectiva normă care prevedea aplicarea taxei pentru emisiile poluante și cu privire la autovehiculele naționale aflate în situația menționată a fost suspendată prin O.U.G. 1/2012 până la data de 1 ianuarie 2013, astfel încât în această perioadă, între reglementarea anterioară (O.U.G. 50/2008) și Legea nr. 9/2012 nu exista nicio diferență de natură juridică, singurul aspect modificat fiind denumirea sarcinii fiscale.
La data de 1 ianuarie 2013 au reintrat în vigoare dispozițiile suspendate ale Legii nr. 9/2012 care prevedeau faptul că obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule prevăzută de art. 2141 C. fisc. și nici taxa de poluare prevăzută de O.U.G. 50/2008.
Ulterior, prin O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule s-a adoptat o nouă reglementare intrată în vigoare la data de 15 martie 2013 și în esență quasi-identică cu dispozițiile Legii nr. 9/2012 aflate în vigoare de la data de 1 ianuarie 2013 și până la abrogarea acestui act normativ de către O.U.G. 9/2013.
Prin urmare, concluziile prezentului studiu ce se vor formula în cele ce vor urma referitor la autovehiculele de ocazie achiziționate din statele membre ale Uniunii Europene raportat la dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în lumina O.U.G. 9/2013 pot fi avute în vedere, mutatis mutandis, și în ceea ce privește autovehiculele second-hand dobândite din alte state membre ale Uniunii în vederea punerii acestora în circulație în România în perioada de timp cuprinsă între 1 ianuarie 2013 și 15 martie 2013, când Legea 9/2012 a avut un conținut similar reglementării actualmente în vigoare.

3. Art. 110 T.F.U.E. Aplicabilitate. Dispozițiile art. 110 T.F.U.E. prevăd faptul că „(1) Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare; (2) De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție”.
Astfel cum se arată și în doctrină[2], scopul art. 110 T.F.U.E.[3] poate fi enunțat relativ simplu, respectiv „acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 28-30 T.F.U.E. prin taxarea internă discriminatorie”. Cum tratatul interzice taxele vamale la import și la export, precum și taxele cu efect echivalent, aceste din urmă prevederi ar fi lipsite de conținut dacă produsele străine ar putea fi supuse unui regim fiscal mai sever față de produsele interne ulterior traversării frontierei statului membru a acestor produse, dezavantajându-se prin acest procedeu produsele importate aflate în raport de concurență cu produsele indigene. Art. 110 T.F.U.E. are tocmai rolul de a împiedica acest aspect, în doctrină[4] arătându-se faptul că această normă impune o „neutralitate totală (s.n. – S.G.) a fiscalității interne în ceea ce privește produsele naționale și cele importate”.
Într-o speță cu relevanță asupra impunerii unor sarcini fiscale referitoare la autovehicule, instanța de contencios european[5] a arătat că dreptul unional nu interzice per se folosirea politicii fiscale pentru a atinge scopuri sociale, cu condiția însă ca respectiva sarcină fiscală „să se bazeze pe un criteriu obiectiv, să nu fie discriminatorie și să nu aibă un caracter protecționist”[6].
Cu toate acestea, potrivit aceleași jurisprudențe a C.J.U.E., interdicția prevăzută la articolul 110 T.F.U.E. trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale[7]. Astfel, arată instanța de contencios european, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de intrarea în vigoare a taxelor menționate[8], iar o astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 T.F.U.E., 30 T.F.U.E. și 34 T.F.U.E. referitoare la interzicerea taxelor vamale la import și export, a restricțiilor cantitative la import, precum și orice taxe și măsuri cu efect echivalent.
De altfel, în multe ocazii instanța de la Luxembourg a reiterat[9] faptul că, în ceea ce privește sarcinile fiscale aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul mai-sus descris[10].

4. Legislația internă anterioară în raport cu art. 110 T.F.U.E. Cauza C-402/09, Ioan Tatu. Astfel cum s-a arătat în hotărârea pronunțată de către C.J.U.E. în C-402/09, Ioan Tatu, precit., reglementarea internă anterioară (în speță este vorba de O.U.G. 50/2008, însă raționamentul C.J.U.E. se aplică, mutatis mutandis, și în ceea ce privește reglementarea anterioară din cuprinsul ex-art. 2141 C. fisc., precum considerăm că s-ar aplica și în ceea ce privește Legea nr. 9/2012 cel puțin în forma sa în vigoare până la data de 1 ianuarie 2013) era contrară dreptului unional.
Înainte de a răspunde întrebării preliminare transmise de către Tribunalul Sibiu, instanța de contencios european a amintit faptul că autovehiculele înmatriculate în România reprezintă produse naționale, în sensul art. 110 T.F.U.E., iar atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a statului membru, ele trebuiesc considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate cu relativ aceleași caracteristici. Astfel, Curtea a concluzionat faptul că vehiculele second-hand înmatriculate în România și cele importate din spațiul Uniunii Europene în vederea punerii în circulație a acestora în România reprezintă produse aflate într-un raport de concurență în sensul art. 110 T.F.U.E.[11].
Potrivit reglementării aplicabile la momentul respectiv, cu ocazia achiziționării unui autovehicul second-hand deja înmatriculat în România (produs național în sensul art. 110 T.F.U.E.) dobânditorul nu era obligat la suportarea unei sarcini fiscale, în timp ce pentru ipoteza în care problema s-ar pune în raport de un autovehicul de ocazie importat (produs al altui stat membru în accepțiunea art. 110 T.F.U.E.) în vederea punerii sale în circulație în România, respectiva sarcină fiscală prevăzută de normele dreptului intern se aplica.
În aceste condiții, fiind relativ clar caracterul și efectul discriminator a reglementării interne în raport de produsele importate, precum și corelativul efect favorizant în raport de produsele naționale, Curtea, ulterior sublinierii faptului că „articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare”, a concluzionat în mod ferm că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

5. Compatibilitatea O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. Soluția legislativă actuală a fost una îndelung dezbătută de către legiuitor, urmărindu-se în principal găsirea unei formule legislative care să nu mai conțină deficiențele vădite a celor anterioare (care instituiau o clară diferență de tratament în favoarea produselor naționale – care nu erau supuse sarcinilor fiscale – și cele importate – care erau supuse acestor sarcini). Astfel, prin O.U.G. 9/2013 legiuitorul a încercat înlăturarea văditei diferențe de tratament fiscale față de autovehiculele importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulație în România și produsele naționale, prin stabilirea faptului că timbrul de mediu se va datora și pentru produsele naționale cu privire la care nu s-au achitat sarcinile fiscale anterior prevăzute de reglementările anterioare [art. 4, alin. (1) lit. c) din O.U.G. 9/2013], precum și pentru acele autovehicule pentru care chiar dacă aceste sarcini fiscale s-au aplicat, ulterior persoanele cărora li s-au efectuat aceste prelevări de natură fiscală au obținut restituirea lor ca urmare a unei proceduri judiciare [art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013]. Raportat la cele cuprinse în art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013 conform cărora timbrul de mediu se datorează și cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, coroborat cu faptul că legiuitorul a mărit cuantumului sarcinii fiscale la principalele autovehicule importate de către resortisanții statului Român (respectiv autovehiculele cu categoria de poluare Euro 3 și Euro 4) considerăm că putem deduce fără teama de a greși – chiar dacă acest aspect este străin problemelor antamate în prezentul studiu – că legiuitorul a urmărit și să descurajeze cetățenii în a se adresa instanțelor de judecată în vederea restituirii prelevărilor fiscale realizate în baza reglementărilor anterioare (enumerate la supra, n°2)[12].
Potrivit dispozițiilor acestui din urmă act normativ, respectiv a art. 4 din O.U.G. 9/2013, timbrul de mediu se datorează în următoarele ipostaze:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
În cele ce vor urma, astfel cum rezultă și din titlul prezentului studiu, ne vom focaliza atenția doar asupra situației avute în vedere de art. 4, lit. a) din O.U.G. 9/2013 în cea ce privește autoturismele importate din alte state membre în vederea punerii lor în circulație în România, întrucât dispozițiile lit. b) sunt (quasi) lipsite de incidență în practica instanțelor de judecată, iar în cazurile prevăzute de pct. c) și pct. d) a art. 4 din O.U.G. 9/2013 apreciem că art. 110 T.F.U.E. nu este aplicabil, întrucât respectivele autovehicule vizate de textele de lege constituie bunuri naționale în accepțiunea art. 110 T.F.U.E., iar acest din urmă text legal nu împiedică tratarea diferită din punct de vedere fiscal a bunurilor naționale, ci interzice tratarea diferită a produselor importate față de cele naționale similare, în detrimentul celor importate. Or, cât timp bunurile avute în vedere de art. 4, lit. c) și d) din O.U.G. 9/2013 reprezintă bunuri naționale (cu privire la care se datorează timbrul de mediu) aflate în raport de concurență cu alte bunuri similare tot naționale față de care există o diferență de tratament (bunurile naționale cu privire la care s-a achitat anterior intrării în vigoare a O.U.G. 9/2013 sarcinile fiscale prevăzute de reglementările anterioare – supra n°2), aplicabilitatea art. 110 T.F.U.E. este exclusă întrucât în discuție nu se află poziția de lipsă a neutralității fiscale față de bunurile importate a legislației interne raportat la ipotezele avute în vedere de art. 4, lit. c) și d) din O.U.G. 9/2013.
În ceea ce ne privește, considerăm că, cel puțin dintr-un punct de vedere, reglementarea actuală cuprinsă în O.U.G. 9/2013 privind timbru de mediu nu se află în consonanță cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autovehiculele second-hand importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulație în România.
Astfel, cum am arătat în succinta analiză a domeniului de incidență al art. 110 T.F.U.E. (supra, n°3) și în analizarea hotărârii C.J.U.E. în cauza Ioan Tatu (supra, n°4), în baza normelor unionale aplicabile (recte, art. 110 T.F.U.E.) normelor fiscale interne nu le este permis să favorizeze vânzarea autovehiculelor second-hand naționale, corelativ descurajând importul de vehicule second-hand similare.
Cu toate acestea, apreciem că același efect favorizant față de produsele naționale îl prezintă și dispozițiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu, cel puțin în raport cu autovehiculele de ocazie importate din statele membre ale Uniunii Europene.
Ca o observație preliminară, cu relevanță deosebită în tratarea problematicii avute în vedere, trebuie menționat faptul că, pe de o parte, parcul auto intern este compus într-o proporție relativ importantă de autovehicule (bunuri naționale în accepțiunea art. 110 T.F.U.E.) cu privire la care s-a achitat deja taxa specială pentru autoturisme și autovehicule [ex-art. 2141 C. fisc.], taxa de poluare [O.U.G. 50/2008] sau taxa pentru emisiile poluante [Legea nr. 9/2012], taxă care nu a fost restituită ulterior prelevării[13], astfel încât o însemnată parte din piața autovehiculelor de ocazie interne sunt scutite de aplicarea sarcinii fiscale prevăzute de O.U.G. 9/2013. Această concluzie își va augmenta forța pe măsura rămânerii în vigoare a O.U.G. 9/2013, întrucât proporția autovehiculelor cu privire la care se va achita acest timbru de mediu urmează a se augmenta în timpul aplicării actului normativ intern ante-menționat, prin prelevarea timbrului de mediu la situațiile vizate de către art. 4 din O.U.G. 9/2013, mărindu-se astfel parcul auto a bunurilor naționale scutite de aplicarea timbrului de mediu.
Pe de altă parte, autovehiculele similare importate din alte state membre UE (bunuri ale altor state membre, în sensul art. 110 T.F.U.E.) vor fi supuse unei astfel de sarcini fiscale cu ocazia primei lor înmatriculări în România [art. 4, lit. a) din O.U.G. 9/2013].
Prin acest efect al O.U.G. 9/2013, persoanele care urmăresc achiziționarea unui autovehicul sunt direcționate înspre dobândirea unui autovehicul național din categoria acelora nesupuse plății timbrului de mediu[14], în timp ce în ipoteza achiziționării unui autovehicul dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, invariabil această sarcină fiscală se va aplica cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România [art. 4, alin. 1, lit. a) din O.U.G. 9/2013], astfel încât rezultă destul de limpede – cel puțin în opinia noastră – caracterul indirect discriminator față de produsele importate al actualei reglementări interne, efect contrar dispozițiilor art. 110 T.F.U.E. care prohibesc o atare consecință.
Prin urmare, cel puțin în ceea ce ne privește, raportat la cele mai sus-expuse, considerăm că dispozițiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu sunt contrare dispozițiilor art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autoturismele de ocazie achiziționate din alte state membre unionale în vederea punerii acestora în circulație în România întrucât au drept efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale exceptate de la plata timbrului de mediu (respectiv autovehiculele pentru care s-au efectuat prelevările aferente în temeiul reglementărilor anterioare – supra, n°2 – prelevări care nu au fost restituite de către organul fiscal), descurajându-se în acest mod importul produselor similare a altor state membre, aspect care jurisprudența C.J.U.E. l-a sancționat în cauza Ioan Tatu[15].
Așadar, cu acest raționament, instanțele de judecată sesizate cu acțiuni vizând obligarea organului prelevator a taxei de poluare la restituirea acesteia, sau, după caz, vizând obligarea instituției abilitate a dispune înmatricularea autovehiculelor fără solicitarea efectuării dovezii prealabile a achitării timbrului de mediu, considerăm noi că ar fi obligate, în aplicarea directă a art. 110 T.F.U.E., să admită asemenea acțiuni în ipoteza în care reclamantul a achiziționat un autovehicul din spațiul membru al Uniunii Europene (bunurile importate) similar cu autovehiculele naționale puse în circulație care sunt exceptate de la plata timbrului de mediu (bunurile indigene)[16].

________________________________________
[1] Pentru detalii, a se vedea M.S. Minea, C.F. Costaș, Dreptul finanțelor publice, vol. II – Drept fiscal, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 460-461.
[2] P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene, trad. după ed. a IV-a de B. Andreșan-Grigoriu și T. Ștefan, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 808.
[3] Aplicabilitatea art. 110 T.F.U.E. poate fi circumscrisă impozitelor și taxelor interne, care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne, urmărind scopul general al asigurării liberei circulații a mărfurilor. A se vedea C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union européenne, ediția a V-a, Ed. Litec, Paris, 2006, p. 110.
[4] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 809. A se vedea și C.J.U.E.,cauzele reunite C-2/62 și C-3/62, Comisia c. Belgia și Luxemburg, publicată în Culegere 1962, p. 431; C.J.U.E., C-252/86, Gabriel Bergandi c. Directeur Général des Impots, publicată în Culegere 1988, p. 1374; C.J.U.E., C-101/00, Tulliasiamies și Antti Siilin, publicată în Culegere 2002, p. 52; C.J.U.E., C-387/01, Weigel și Weigel c. Finanzlandirektion fur Vorarlberg, publicată în Culegere 2004, p. 66; C.J.U.E., cauzele C-393/04 și 41/05 Air Liquide Industries Belgium SA c. Ville de Seraing and Province de Liege, publicată în Culegere 2006, p. 55-57.
[5] C.J.U.E., C-421/97, Yves Tarantik c. Direction des services fiscaux de Seine-et-Marne, publicată în Culegere 1999, p. 3633; C.J.U.E. C-132/88, Comisia c. Grecia, publicată în Culegere 1990, p. 1567.
[6] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 814.
[7] A se vedea în acest C.J.U.E., C-252/86, precit., par. 25; C.J.U.E., C-45/94, Cámara de Comercio, Industria y Navegación de Ceuta v Ayuntamiento de Ceuta, publicată în Culegere 1995, p. 4385, par. 29; C.J.U.E., C-221/06, Stadtgemeinde Frohnleiten and Gemeindebetriebe Frohnleiten GmbH v Bundesminister für Land- und Forstwirtschaft, Umwelt und Wasserwirtschaft, publicată în Culegere 2007, p. 9643, par. 40, C.J.U.E., C-402/09, Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului, nepublicată încă în Culegere, par. 52.
[8] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 53.
[9] C.J.U.E., C-451/99, Cura Anlagen GmbH c. Auto Service Leasing GmbH, publicată în Culegere 2002, p. 3193, par. 40; C.J.U.E., C-464/02, Comisia c. Danemarca, publicată în Culegere 2005, p. 7929, pct. 74; C.J.U.E., C-98/05, De Danske Bilimportører c. Skatteministeriet , publicată în Culegere , p. 4945, par. 28; C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 53.
[10] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 54.
[11] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 55. A se vedea și C.J.U.E., C-47/88, Comisia c. Danemarca, publicată în Culegere 1990, p. 4509, par. 17; C.J.U.E., C-2/09, Regionalna Mitnicheska Direktsia – Plovdiv c. Petar Dimitrov Kalinchev, nepublicată încă în Culegere, par. 32 și 40.
[12] Rămâne de văzut în ce măsură acest deziderat deghizat al legiuitorului contravine sau nu dreptului contribuabilului la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european, creație jurisprudențială a instanței de la Luxembourg: C.J.U.E., C-199/82, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. SpA San Giorgio, publicată în Culegere 1983, p. 3595, par. 12; C.J.U.E., C-62/93, BP Soupergaz Anonimos Etairia Geniki Emporiki-Viomichaniki kai Antiprossopeion c. Statul Grec, publicată în Culegere 1995, p. 1883, par. 40; C.J.U.E., cauzele reunite C-441/98 și C-442/98, Kapniki Michaïlidis AE c. Idryma Koinonikon Asfaliseon (IKA), publicată în Culegere 2000, p. 7145, par. 30. A se vedea și C.F. Costaș, S. Gherdan, Aprecieri critice asupra recursului în interesul legii aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la unele aspecte vizând aplicarea Ordonanței de urgență nr. 50/2008 privind taxa de poluare în R.R.D.A., nr. 7/2011, p. 63-64.
Privind în mod strict ipoteza discutată, din punct de vedere teoretic, de jure contribuabilul nu ar fi impietat în rambursarea unei astfel de creanțe, întrucât nimic nu-l împiedică să se adreseze instanțelor judecătorești cu o acțiune în acest sens care, în baza jurisprudenței unanime de pe teritoriul intern, va fi cel mai probabil admisă, iar faptul că ulterior persoana care va achiziționa autoturismul de la acesta va fi obligată să achite contravaloarea unui timbru de mediu (cu consecință necesității scăderii de către vânzător a prețului de vânzare a autoturismului) reprezintă o chestiune juridică subsecventă, fără legătură cu dreptul său la rambursarea taxelor și impozitelor prelevate cu încălcarea dreptului european, cu atât mai mult cu cât debitorul sarcinii fiscale prevăzute de O.U.G. 9/2013 va fi dobânditorul autoturismului, iar nu vânzătorul acestuia. Pe de altă parte, o asemenea reglementare ca și cea conținută în art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013 pune în discuție spiritul regulii conform căruia contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european. Astfel, contribuabilul este „descurajat” în solicitarea restituirii unei taxe anterior prelevate cu încălcarea dreptului comunitar prin faptul că, în măsura restituirii acestei taxe, în ipoteza ulterioarei înstrăinări a autovehiculului, dobânditorul subsecvent va putea fi obligat să plătească un timbru de mediu mai mare decât valoarea taxei restituită anterior (lucru perfect plauzibil la autoturismele cu norma de poluare Euro 3 sau Euro 4, mai ales la cele echipate cu propulsoare diesel), acest aspect forțând persoana care a obținut restituirea unei astfel de taxe să vândă autoturismul la un preț mai scăzut.
Aceste aspecte nu au fost tratate până la acest moment de către C.J.U.E., astfel încât rămâne de văzut care ar fi optica instanței europene în această materie în ipoteza în care ar fi sesizată cu o întrebare preliminară în acest sens.
[13] Obținerea restituirii sarcinilor fiscale prelevate anterior intrării în vigoare a O.U.G. 9/2013 determină incidența art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013.
[14] Ca urmare a suportări sarcinilor fiscale prevăzute de reglementările anterioare (supra n°2) a căror restituire nu s-a realizat.
[15] Concluzia C.J.U.E. în C-402/09, precit, reiterăm că a fost aceea că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
[16] Desigur, reiterăm faptul că acest raționament poate fi folosit numai în ipoteza în care reclamantul urmărește punerea în circulație în România a unui autoturism aparținând unui alt stat membru al Uniunii Europene, când va putea invoca faptul că bunul importat este tratat diferit față de produsele interne similare aflate deja pe piața națională și fiind exceptate de la plata timbrului de mediu. În ipoteza în care reclamantul se află în situația achiziționării unui bun național care nu este exceptat de la plata timbrului de mediu, nu va putea invoca faptul că există o diferență de tratament față de bunurile similare naționale scutite de la plata timbrului de mediu, întrucât dispozițiile art. 110 T.F.U.E. reiterăm că sunt lipsite de aplicabilitate în ipoteza în care „discriminarea” există în raport de produsele interne”

Ce mai face medierea?

Avind in ultimul timp citeva medieri ce nu au reusit (fara a fi culpa mediatorului, dimpotriva, acesta a depus toate eforturile sa se finalizeze cu succes dar nu am avut cu cine discuta) m-am gindit sa mai scriu ceva pe tema asta. Din ceea ce s-a scris sau discutat – cu mai mult sau mai putin patos – si vazind ceea ce se intimpla astazi cu privire la mediere (adica o blazare totala din partea mediatorilor datorita aminarii sanctiunii inadmisbilitatii cererilor in lipsa informarii gratuite) ramin la opinia ca medierea – ca panaceu la procesele judiciare – a fost mult supra-apreciata si prea mult promovata fara sa existe un background format din experiente practice romanesti ci doar cu statistici luate din alte tari (unde totul difera fata de Romania, incepind cu mentalitatea cetatenilor si pina la organizarea sistemului judiciar).

Medierea va deveni o practica uzuala?
Este destul de simplu de ce ar putea exista judecatori care sa promoveze medierea si unul dintre motive nu este increderea in acest sistem ci numarul mare de dosare civile/penale ce pot fi solutionate de catre parti chiar daca aceasta rezolvare nu este echitabila sau – uneori – conforma cu legea (ceea ce va naste posibile litigii in viitor, mediatorii nu au cunostinte juridice iar partile nu isi permit un avocat in toate cazurile)

In schimb, in privinta avocatilor problema sta un pic diferit. De ce un avocat de litigii ar accepta medierea in cazurile sale? Cel mai probabil ca acei avocati se indoiesc de abilitatile lor in evaluarea cazului si in capacitatea de a negocia o tranzactie pentru clienti.

Un alt argument ar fi cresterea concurentei pe piata avocaturii de litigii. Oare avocatii incep sa se indoiasca de capacitatea lor de a gasi si pastra clientii in cazul in care se dovedeste ca avocatul advers este mult mai bine pregatit si atunci prefera sa nu isi asume riscul unui litigiu? Ramine de discutat.

Este neindoielnic faptul ca medierea confera un mediu comfortabil pentru a discuta un caz intr-un mod prietenesc fata de o tranzactie discutata direct de catre parti. Este mai simplu sa prezinti cazul unui tert care preia sarcina de a discuta in contradictoriu cu partea adversa. Si atunci iti pui intrebarea: de ce sa te agiti discutind cu un potential adversar valoros in loc sa pui pe altcineva (in speta, mediatorul) sa o faca in locul tau?

Medierea isi va atinge scopul pentru care a fost introdusa?

Promotorii medierii incearca sa convinga publicul ca medierea este necesara ca si procedura prealabila unui proces. Ca dovada se indica o gramada de statistici luate din practica altor tari (Franta, Germania, SUA) care arata in mod clar ca a existat o scadere a numarului de procese aduse in fata unui complet de judecata si un numar foarte mare de conflicte rezolvate in afara instantelor. In plus, ni se spune ca se va evita „loteria” solutiilor judecatoresti (practica neunitara fiind cel mai des motiv invocat)

Dar aceste motive stau in picioare la o mai atenta analiza? Exista consecinte ce sunt ignorate (intentionat sau nu) din aceste argumentatii?

Sa incepem cu argumentul ca medierea duce la scaderea numarului de procese aflate pe rolul instantelor de judecata datorita gasirii unor solutii in afara instantelor. Eu spun ca aceasta scadere nu este datorata atit medierii in sine cit cresterii costurilor presupuse de procedura judiciara. Au crescut costurile presupuse de onorariile expertilor (nu vreti sa stiti cit costa o opinie expertala a unui medic legist, desi – vorbind in mod obiectiv – inalta specializare a acestuia isi justifica costurile iar aportul sau in cazurile de malpraxis medical este ESENTIAL), de exemplu. Au crescut costurile cu adminstrarea probatoriilor in cazul in care avocatii fac acest lucru – inregistrarile video, stenografia, transcrierea inregistrarilor, etc. In concluzie, costurile mari si riscul procesual (de neevitat in orice cauza, indiferent cit de sigur esti de pozitia cazului tau) imping partile la gasirea unor alternative mai fiabile.

Se poate spune ca medierea – prin simpla sa existenta – a dus la scaderea numarului de procese? Desi nu neg faptul ca un mediator bun poate determina gasirea unei solutii de catre parti este imposibil ca vezi acest lucru intr-o statistica. In cite cazuri putem spune ca medierea a dus la gasirea unei solutii si ca acele parti nu ar fi putut sa o faca singure, la o stacana de tuica sau tequila, dupa gust? Oare a analizat cineva daca cresterea costurilor procesuale in jurisdictiile unde medierea nu este obligatorie a dus sau nu la aceeasi scadere a numarului de cauze deduse judecatii?

 

In plus, in statistici nu se poate confirma faptul ca medirea rezolva doar cazuri in care partile nu ar fi putut incheia o tranzactie prin propriile eforturi. Exista factori ce imping partile la un compromis si care nu sunt luati in considerare cind se discuta de eficienta medierii.

Principalul avantaj al medierii se sustine a fi scaderea costurilor aferente solutionarii litigiului, adica este mai ieftin sa ajungi la o intelegere in cadrul medierii decit sa suporti costurile unui proces. Intr-un anume sens, au dreptate. Este evident ca in cazurile de malpraxis este mai ieftin sa ajungi la o tranzactie in cadrul unei medieri decit sa platesti costurile procesuale pentru a obtine o sentinta definitiva.

Dar acest avantaj exista IN ORICE tranzactie indiferent daca este implicat sau nu un mediator!! Si aceasta eroare pleaca de la premisa ERONATA ca litigiul nu se putea rezolva daca nu intervenea mediatorul ceea ce este TOTAL FALS. Foarte putine cazuri nu se pot rezolva printr-o tranzactie incheiata direct de catre parti daca acestea chiar isi doresc o rezolvare amiabila. Reciproc, nici o mediere nu va avea succes daca partile isi doresc un litigiu cu tot inadinsul.

Consecintele medierii – ce nu se discuta
Desi inteleg motivul iar legea 192/2006 este facuta de un agent de vinzari decit de un legiuitor preocupat de bunastarea justitiabililor (adica informarea trebuie sa prezinte DOAR avantajele medierii, adica se promoveaza informarea ERONATA a consumatorului) exista si consecinte / costuri suportate de catre un sistem juridic in care medierea este inserata cu forta. Cum ar fi deteriorarea relatiilor intre avocati in ideea in care se va merge mai mult pe o practica de tip „Rambo style” in litigii si pe o crestere tot mai mare a tendintei avocatilor de a nu isi asuma responsabilitatea unei analize cit mai realiste a cazurilor.

O analiza realista a cazurilor preluate de avocati are consecinte beneficice in cadrul relatiilor profesionale. Este foarte dificil – la nivel personal – sa ai pretentii nerezonable timp de 3 luni si apoi brusc sa te intilnesti cu acelasi avocat advers, privindu-l in ochi si sa ai aceleasi pretentii. Deci avocatul reclamantului va avea o atitudine onesta chiar de la inceputul discutiilor cu adversarul sau avindin vedere ca este constient de faptul ca la un moment dat se vor intilni.

Dar aceasta dinamica umana nu poate avea loc daca mediatorul devine principalul subiect pe care se concentreaza discutiile. Avocatul poate „permite”mediatorului sa convinga clientii pe care ii reprezinta sa admita o intelegere ca sa evite o discutie fata in fata cu adversarul si sa-i spuna acestuia „ai un caz bun, poti cistiga in instanta si inteleg pozitia clientului tau. Voi incerca sa explic cazul clientului meu”

Se spune de catre meditori ca avocatii nu au capacitatea de a negocia cazuri si ca doar mediatorii le au, acestea fiind dobindite pe parcursul a 2 saptamini de cursuri. Hmmm!! Argumentul se constituie in ceea ce se numeste „self-fulfilling prophecy”. Daca avocatii nu ar avea obligatia de a merge la mediere cred ca s-ar descurca sa incheie tranzactii asa cum o fac din 1831 incoace, adica de 180 de ani. Nici nu stiu cum s-au putut incheia intelegeri intre parti timp de 180 de ani in lipsa mediatorilor. Trebuie sa fi fost groaznic, de nesuportat!!

Nu uitati, avocatii sunt platiti catre clienti sa atinga un obiectiv – gasirea unei solutii la problema juridica expusa. Daca nu o fac, isi pierd clientii.

Din punctul meu de vedere, cea mai simpla cale de a evita o mediere este de a contacta avocatul advers si sa-i spuneti: „nu voi media aceasta cauza pina cind nu vom bea impreuna o cafea – poate chiar platesc si o masa la restaurant – si vom discuta problema. Daca nu vom ajunge la o solutie impreuna, abia atunci mergem la mediere”.

Daca adversarul refuza aceasta abordare va garantez ca nici medierea nu va avea succes. Luati-va certificatul sau procesul verbal de informare si mergeti in instanta de judecata.

Experienta si practica unui avocat

Consecintele dezincrimarii evaziunii fiscale prevazute de art 6 din legea 241/2005

May 11, 2015

În ziua de 7 mai 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere următoarele excepții de neconstituționalitate: Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 […]

Exceptie neconstitutionalitate privind evaziunea fiscala ADMISA

May 7, 2015

În ziua de 7 mai 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere următoarele excepții de neconstituționalitate: Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 […]

Cind fiecare face ce vrea

March 31, 2015

Astazi voi posta 2 motivari din cadrul contestatiei unei camere preliminare ce au ca si obiect contestarea competentei DGA de a efectua acte de urmarire penala si interceptari telefonice in dosare penale in care nici una din persoanele implicate nu are calitatea de personal incadrat in Ministerul Adminstratiei si Internelor. Intrebarea ce se ridica in […]

Nepublicarea in Monitorul Oficial al Ordinelor emise de catre Ministerul Afacerilor Interne. O incalcare a legii aprobata de Curtea de Apel.

August 30, 2013

Intr-o speta recenta – aflata pe rolul Curtii de Apel Constanta si devenita irevocabila prin nerecurare datorita faptul ca instanta de recurs ICCJ ar fi stabilit termen in decembrie 2014 si clientul a renuntat – s-a pus in discutie inlaturarea efectelor juridice produse de catre Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr 400 / 2004 privind regimul […]

Procesele verbale pot fi atacate cu recurs. Exceptie de neconstitutionalitate admisa

July 18, 2012

În Monitorul Oficial nr. 492 din 18 iulie 2012 a fost publicată Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor articolului X punctul 2 al Legii nr. 202/2010 prin care la articolul 118 al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2002, după alineatul (3) […]

Membru al INTERNATIONAL ASSOCIATION OF PENAL LAW

Membru al INTERNATIONAL ASSOCIATION OF PENAL LAW

Recent Comments:

  • Mihai: Buna ziua, ce se poate intampla cu un proces pe rol inceput in 2012 pentru evaziune fiscala in perioada 2009-2011,adica art.6 si art 9 din legea 24...
  • Sergiu Maxim: Plus ca este relativ usor, cel putin in ultima vreme, sa faci denunturi. Am multe exemple de persoane care au fapte deosebit de grave gen trafic, mita...
  • Costache Mihai: buna ziua, am trimis un raspuns pe email-ul privat....
  • Costache Mihai: buna ziua, inteleg, dupa modul de exprimare, ca aveti experienta in domeniu?...
  • Silviu: De ce nu-i faci un 16 sau 19 cum este acum la moda?...
Primeste articolele mele

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: