Home » avocat » Recent Articles:

De ce nu ofer consultatii gratuite in calitate de avocat?

De ce nu trebuie sa mai dau consultatii gratuite in calitate de avocat?

1. Pentru ca doar sfaturile prietenilor sunt gratuite, consultatia este rodul muncii unui specialist.
2. Pentru ca nu iti spun sa faci “cum zic eu”, te ajut sa iei cea mai buna decizie in cunostinta de cauza si argumentat.
3. Pentru ca daca primesti consultatia gratis, nu vei mai pune pret pe ea.
4. Pentru ca am in spate 10 ani de experienta profesionala, examene, cursuri si zeci de mii de pagini citite.
5. Pentru ca noaptea trecuta am stat pana la doua sa citesc, in timp ce tu dormeai. Sau duminica am rontait un articol de specialitate vreo 5 ore, in timp ce tu erai la piscina.
6. Pentru ca ziua mea are tot 24 de ore, la fel ca a ta, si nici tie nu iti ajunge timpul.
7. Pentru ca tu vei salva bani de pe urma opiniei mele. Acelasi drept am si eu, sa fac bani de pe urma muncii mele.
8. Pentru ca nu toate cazurile asemanatoare sunt la fel, iar eu, ca sa iti dau cea mai buna opinie, trebuie sa studiez cazul, documentele, particularitatile si sa ma duc din nou la studiu, ca poate a aparut ceva intre timp, in avantajul tau.
9. Pentru ca trebuie sa studiez zilnic ca sa iti pot da un raspuns argumentat.
10. Pentru ca discriminez alti oameni care apreciaza munca mea si ma platesc pentru ea.
11. Pentru ca imi respect profesia si colegii si nu pot profesa pe un tarif de 0 zero lei.
12. Pentru ca prefer sa aleg singur sa ajut oameni in nevoie, activitati civice sau voluntariat si sunt implicat suficient in cauzele mele cat sa imi aduca satisfactie. Tu in ce proiecte de caritate esti implicat?
13. Pentru ca de cele mai multe ori nu am primit nici macar “multumesc”.
14. Pentru ca la randul meu respect fiecare specialist pe domeniul lui. Nu ma tund singur si nici gratis, nu imi repar singur masina sau centrala si nici gratis, nu imi pun faianta si gresie singur si nici gratis.
15. Pentru ca in profesia mea 1 + 1 nu fac doi de fiecare data. Pot face +3 sau -5. Depinde.

Ionel Teodoreanu despre avocati ( La Medeleni)

Avocatii care parasesc Palatul Justitiei sint unanim istoviti. Toata lumea ii cunoaste si-i saluta. Ei se inrudesc cu intregul judet, caci toti cetatenii le sint clienti. Pavajul pe care calca e o afacere de ei pledata. Casa in dreptul careia sint, de ei a fost evacuata, inchiriata, vinduta, donata sau ipotecata. Omul pe care-l saluta cu un zimbet special ― tradus in vorbe, zimbetul ar insemna: stiu, stiu, n-ai nici o grija! ― e o data in agenda, un termen si un onorar. Birjarul care-i solicita reverentios, i-o contraventie. Femeia care le zimbeste lung, e un adulter, o bigamie, sau un divort. Vatmanul tramvaiului, cu mina ostaseste la chipiu in fata-le, e un omor prin imprudenta. Bacanul cu fata de sunca si zimbet tos― ca si zaharul dat lipsa la cintar ― care-i invita la aperitive gratuite, e un proces de specula, sau o contraventie la legea repausului duminical.

Ei nu calca pe uliti, ei nu respira floarea liliecilor, ei nu traiesc in Iasii dealurilor si-al tacerii, ci ntr-un oras profesional, cladit din procese si afaceri, capital investit, politi protestate, falimente nascinde. Fereastra sufletului le e agenda, in care viata e repartizata pe sectii de Tribunale, pe cabinete de instructie, pe sectii de curti de apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei nasterea e un act de stare civila; casatoria un contract bilateral; viata, o minoritate, o succesiune de procese si tranzactii; moartea, un testament urmat de un proces.
Si desigur ca daca la sunetul trimbitilor transceresti ale supremei judecati ― tot judecata ― in fata cerului, a Creatorului,a ingerilor si a sfintilor, fapturile umane s-ar trezi din somnul mortii cu vorbele pe buze, avocatii ar incepe in cor:

― Domnule presedinte si onorat tribunal…

 

Sunt onorariile avocațiale prea mari?

Totul a început cu tendința din ce in ce mai pregnanta a instantelor de judecata de a diminua onorariile avocaților în cadrul proceselor civile.

Apoi s-a continuat in spatiul public si pe retelele de socializare exista multe discutii despre onorariile avocatilor si despre cit de scazute ar trebui sa fie acestea. Inainte de a discuta problema, ar trebui sa ne gindim de ce un avocat este un profesionist “ scump”

Dincolo de costurile suportate de catre un avocat ca sa isi obtina diploma de absolvent de drept si apoi ca sa treaca examenele de admitere in Barou, cred ca potentialii clienti nu cunosc ( nu este culpa lor, evident) ce face un avocat dupa ce il angajezi sa iti rezolve o problema juridica. Este adevarat ca pentru majoritatea clientilor munca avocatului poate fi simplificata prin expresii de genul “  vreau sa nu fiu arestat / condamnat” sau “ vreau un contract de vinzare cumparare”. In realitate, avocatul se angajeaza la mult mai mult decit lasa sa se vada aceste expresii.

Semnarea unui contract de asistenta juridica echivaleaza cu “ OK, nu trebuie sa iti mai faci griji cu privire la aceasta problema. Grijile tale le preiau eu”. Clientul se intoarce acasa si – pentru prima data in ultimele saptamini – doarme profund.

Avocatul se intoarce acasa plin de ginduri despre cum poate rezolva problema clientului sau. Se intimpla ca noaptea sa viseze datele si faptele din dosare sau ca este pe cale sa rateze o sedinta de judecata. Cind este cu copii in parc isi verifica emailul sa vada daca nu a primit acte de la avocatul advers sau de la clientul sau. Cind iese cu sotia la restaurant este imposibil sa nu discute despre sedinte de judecata si tactici de dosar ( fara insa a incalca confidentialitatea J ).

Avocatii sunt scumpi deoarece iti pot aduce multi bani sau te pot ajuta sa eviti sa-i pierzi. Uneori te ajuta sa isi pastrezi chiar libertatea. Si cu totii stim cit valoreaza, nu? Angajind un avocat obtii un profesionist care isi pierde somnul din cauza grijilor pentru problema ta juridica in timp ce tu obtii linistea sufleteasca.

Daca onorariile avocatial sunt prea mari, atunci avem nevoie de alte solutii iar una dintre ele ar fi ca obligatiile avocatului fata de client sa fie mai reduse. Conduita avocatilor este prevazuta de Codul Etic, Statut sau legea de organizare a profesiei.  In acest moment, legea nu permite ca un client sa renunte la unele dintre obligatiile profesionale ale avocatului fata de el si astfel incit sa mai poata cere diminuarea onorariului.

 

Ca sa fie totul clar, cind se discuta de scaderea onorariilor avocatilor inseamna ca se doreste scaderea corespunzatoare a dedicarii avocatului fata de cauza clientului sau. Este ca si cind clientul va primi serviciile avocatiale cu dedicarea specifica unui sofer de taxi. Asta vreti?

lawyerist.com

Nepublicarea in Monitorul Oficial al Ordinelor emise de catre Ministerul Afacerilor Interne. O incalcare a legii aprobata de Curtea de Apel.

Intr-o speta recenta – aflata pe rolul Curtii de Apel Constanta si devenita irevocabila prin nerecurare datorita faptul ca instanta de recurs ICCJ ar fi stabilit termen in decembrie 2014 si clientul a renuntat – s-a pus in discutie inlaturarea efectelor juridice produse de catre Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr 400 / 2004 privind regimul disciplinar al personalului din MAI datorita nepublicarii sale in Monitorul Oficial (vom denumi in continuare actul normativ drept OMAI 400).

Acest OMAI 400 a fost emis in baza HG 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului si publicata in Monitorul Oficial cu numărul 334 din data de 22 iunie 2001.

De precizat ca HG 555 / 2001 este in prezent abrogata de catre HG 50 / 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare (publicat în Monitorul Oficial cu numărul 71 din data de 20 ianuarie 2005)
Cu toate aceastea, consider ca verificarea validitatii OMAI 400/2004 se verifica in raport de data emiterii sale – in speta de anul 2004 – si nu in functie de acte normative in vigoare la data analizarii si pronuntarii pe exceptia de nelegalitate a Curtii.

TEMEINICIA exceptiei de nelegalitate a art 27 alin.3 din HG 555/2001 ( in vigoare la data emiterii OMAI 400/2004):

Consider ca legalitatea actului administrativ se verifica raportat la momentul EMITERII sale (anul 2004) si nu la momentul pronuntarii pe exceptia de nelegalitate.

In aplicarea aceluiasi principiu enuntat anterior, Curtea Constitutionala, prin Decizia 404/2008, arata ca „ Tot cu referire la necesitatea asigurării stabilității raporturilor juridice, Curtea constată că prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu au caracter retroactiv, întrucât, deși excepția de nelegalitate poate fi invocată și în ceea ce privește actele administrative emise anterior intrării în vigoare a legii amintite, totuși legalitatea acestora se examinează în funcție de condițiile de validitate prevăzute de reglementările cuprinse în actele normative care erau în vigoare la momentul emiterii actului contestat, iar nu prin raportare la Legea nr. 554/2004.

Pe fondul exceptiei, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 „In vederea intrarii lor in vigoare, legile si celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotararile si ordonantele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte acte normative emise de conducatorii organelor administratiei publice centrale de specialitate se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.”

De la aceasta regula, alineatul (2) al art. 11 din Legea nr. 24/2000 prevede anumite EXCEPTII, stipuland ca „Nu sunt supuse regimului de publicare in Monitorul Oficial al Romaniei:

a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;
b) actele normative CLASIFICATE, potrivit legii, precum si cele CU CARACTER INDIVIDUAL, emise de autoritatile administrative autonome si de organele administratiei publice centrale de specialitate.”

Consider ca art. 27 alin. (3) din HG 555/2001 ( care prevede ca „Nu sunt supuse regimului de publicare in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, daca legea nu dispune altfel, ordinele, instructiunile si alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementari din sectorul de aparare, ordine publica si siguranta nationala.)” incalca in mod flagrant o dispozitie normativa de rang superior prin ADAUGARE LA LEGE in sensul in care exceptiile sunt COMPLETATE PRIN ADAUGARE cu noi categorii de acte normative exceptate de la publicarea in Monitorul Oficial.

Mai clar, categoria de cate normative clasificate este completata prin adaugare cu acte normative „care au ca obiect reglementari din sectorul de aparare, ordine publica si siguranta nationala” INDIFERENT daca acestea din urma au sau nu caracter clasificat.

In aceste conditii se impunea inlaturarea ca nelegale a dispozitiilor art 27 (3) din Regulament in sensul ca acestea adauga la prevederile unu act normativ de forta superioara.
Pe cale de consecinta, dispozitiile art 27 (3) din Regulamentul aprobat prin HG 555/2001 sunt contrare legii 24/2000 si implicit instanta ce este investita cu solutionarea cauzei o va face fara a lua in considerare aceste dispozitii nelegale.

Exceptia de nelegalitate a OMAI 400/2004

OMAI nr. 400/2004 nu a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I.

In privinta efectelor nepublicarii acestui ordine in Monitorul Oficial al Romaniei constatam ca urmarile juridice ale nepublicarii sunt reglementate prin Legea nr. 24 din 27 martie 2000, privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, lege care a fost republicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004, fiind modificata ulterior republicarii, prin Legea nr. 49/2007, prin Legea nr. 173/2007 si prin Legea nr. 194/2007.

Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 „in vederea intrarii lor in vigoare, legile si celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotararile si ordonantele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte acte normative emise de conducatorii organelor administratiei publice centrale de specialitate se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I”

Asadar, in raport cu dispozitia art.11 din legea 24/2000, OMAI nr. 400/2004 trebuia publicat in Monitorul Oficial, Partea I, in vederea intrarii lor in vigoare.

Sub acest aspect, consider ca Ordinul Ministerului Administratiei si Internelor nr. 400/2004 este ordin emise de un conducator al organelor administratiei publice centrale de specialitate, respectiv de Ministrul Administratiei si Internelor.

Totodata, caracterul de act normativ al acestuia este determinat de imprejurarea ca acestea reglementeaza regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administratiei si Internelor, respectiv organizarea si solutionarea petitiilor facute de catre cetateni.

Asadar, acest ordin prin obiectul sau de reglementare se aplica unui numar indeterminat de persoane, in mod abstract, independent de identitatea acestor persoane, si in raport exclusiv cu functia indeplinita de acele persoane.
Fiind susceptibil sa se aplice unui numar indefinit de situatii, concluzionez ca Ordinul Ministerului Administratiei si Internelor nr. 400/2004 este act cu caracter normativ.

Fiind act normativ emis de un conducator al organelor administratiei publice centrale de specialitate, respectiv de MAI, Ordinule Ministerului Administratiei si Internelor nr. 400/2004 si se impunea a fi publicat in Monitorul Oficial, Partea I, in vederea intrarii sale in vigoare, conform art. 11 alin. (1) din prin Legea nr. 24/2000.

In acest sens, consideram ca OMAI 400/2004 in litigiu nu este act normativ clasificat, potrivit legii, si nici act cu caracter individual, pentru a constitui o exceptie de la regula publicarii in Monitorul Oficial.

Lipsa caracterului de act normativ clasificat a OMAI 400 / 2004 a fost demonstrat chiar in cursul procesului prin faptul ca intimata MAI l-a transmis instantei de judecata fara a fi necesara initierii procedurii prevazute de art. 26, art. 38 și art. 39 din Anexa la H.G. nr. 585/2002.

Absenta publicarii acestui ordin in Monitorul Oficial conduce la consecinta lipsirii lui de efecte juridice pana in momentul publicarii in Monitorul Oficial.

Cele de mai sus au constituit motivele ce au stat la baza exceptiei ridicate in fara Curtii de Apel Constanta.
Solutia instantei a fost de respingere a acestei exceptii insa – ceea ce este mult mai interesant – motivele acestei decizii le voi prezenta intr-un articol viitor.

Ce mai face medierea?

Avind in ultimul timp citeva medieri ce nu au reusit (fara a fi culpa mediatorului, dimpotriva, acesta a depus toate eforturile sa se finalizeze cu succes dar nu am avut cu cine discuta) m-am gindit sa mai scriu ceva pe tema asta. Din ceea ce s-a scris sau discutat – cu mai mult sau mai putin patos – si vazind ceea ce se intimpla astazi cu privire la mediere (adica o blazare totala din partea mediatorilor datorita aminarii sanctiunii inadmisbilitatii cererilor in lipsa informarii gratuite) ramin la opinia ca medierea – ca panaceu la procesele judiciare – a fost mult supra-apreciata si prea mult promovata fara sa existe un background format din experiente practice romanesti ci doar cu statistici luate din alte tari (unde totul difera fata de Romania, incepind cu mentalitatea cetatenilor si pina la organizarea sistemului judiciar).

Medierea va deveni o practica uzuala?
Este destul de simplu de ce ar putea exista judecatori care sa promoveze medierea si unul dintre motive nu este increderea in acest sistem ci numarul mare de dosare civile/penale ce pot fi solutionate de catre parti chiar daca aceasta rezolvare nu este echitabila sau – uneori – conforma cu legea (ceea ce va naste posibile litigii in viitor, mediatorii nu au cunostinte juridice iar partile nu isi permit un avocat in toate cazurile)

In schimb, in privinta avocatilor problema sta un pic diferit. De ce un avocat de litigii ar accepta medierea in cazurile sale? Cel mai probabil ca acei avocati se indoiesc de abilitatile lor in evaluarea cazului si in capacitatea de a negocia o tranzactie pentru clienti.

Un alt argument ar fi cresterea concurentei pe piata avocaturii de litigii. Oare avocatii incep sa se indoiasca de capacitatea lor de a gasi si pastra clientii in cazul in care se dovedeste ca avocatul advers este mult mai bine pregatit si atunci prefera sa nu isi asume riscul unui litigiu? Ramine de discutat.

Este neindoielnic faptul ca medierea confera un mediu comfortabil pentru a discuta un caz intr-un mod prietenesc fata de o tranzactie discutata direct de catre parti. Este mai simplu sa prezinti cazul unui tert care preia sarcina de a discuta in contradictoriu cu partea adversa. Si atunci iti pui intrebarea: de ce sa te agiti discutind cu un potential adversar valoros in loc sa pui pe altcineva (in speta, mediatorul) sa o faca in locul tau?

Medierea isi va atinge scopul pentru care a fost introdusa?

Promotorii medierii incearca sa convinga publicul ca medierea este necesara ca si procedura prealabila unui proces. Ca dovada se indica o gramada de statistici luate din practica altor tari (Franta, Germania, SUA) care arata in mod clar ca a existat o scadere a numarului de procese aduse in fata unui complet de judecata si un numar foarte mare de conflicte rezolvate in afara instantelor. In plus, ni se spune ca se va evita „loteria” solutiilor judecatoresti (practica neunitara fiind cel mai des motiv invocat)

Dar aceste motive stau in picioare la o mai atenta analiza? Exista consecinte ce sunt ignorate (intentionat sau nu) din aceste argumentatii?

Sa incepem cu argumentul ca medierea duce la scaderea numarului de procese aflate pe rolul instantelor de judecata datorita gasirii unor solutii in afara instantelor. Eu spun ca aceasta scadere nu este datorata atit medierii in sine cit cresterii costurilor presupuse de procedura judiciara. Au crescut costurile presupuse de onorariile expertilor (nu vreti sa stiti cit costa o opinie expertala a unui medic legist, desi – vorbind in mod obiectiv – inalta specializare a acestuia isi justifica costurile iar aportul sau in cazurile de malpraxis medical este ESENTIAL), de exemplu. Au crescut costurile cu adminstrarea probatoriilor in cazul in care avocatii fac acest lucru – inregistrarile video, stenografia, transcrierea inregistrarilor, etc. In concluzie, costurile mari si riscul procesual (de neevitat in orice cauza, indiferent cit de sigur esti de pozitia cazului tau) imping partile la gasirea unor alternative mai fiabile.

Se poate spune ca medierea – prin simpla sa existenta – a dus la scaderea numarului de procese? Desi nu neg faptul ca un mediator bun poate determina gasirea unei solutii de catre parti este imposibil ca vezi acest lucru intr-o statistica. In cite cazuri putem spune ca medierea a dus la gasirea unei solutii si ca acele parti nu ar fi putut sa o faca singure, la o stacana de tuica sau tequila, dupa gust? Oare a analizat cineva daca cresterea costurilor procesuale in jurisdictiile unde medierea nu este obligatorie a dus sau nu la aceeasi scadere a numarului de cauze deduse judecatii?

 

In plus, in statistici nu se poate confirma faptul ca medirea rezolva doar cazuri in care partile nu ar fi putut incheia o tranzactie prin propriile eforturi. Exista factori ce imping partile la un compromis si care nu sunt luati in considerare cind se discuta de eficienta medierii.

Principalul avantaj al medierii se sustine a fi scaderea costurilor aferente solutionarii litigiului, adica este mai ieftin sa ajungi la o intelegere in cadrul medierii decit sa suporti costurile unui proces. Intr-un anume sens, au dreptate. Este evident ca in cazurile de malpraxis este mai ieftin sa ajungi la o tranzactie in cadrul unei medieri decit sa platesti costurile procesuale pentru a obtine o sentinta definitiva.

Dar acest avantaj exista IN ORICE tranzactie indiferent daca este implicat sau nu un mediator!! Si aceasta eroare pleaca de la premisa ERONATA ca litigiul nu se putea rezolva daca nu intervenea mediatorul ceea ce este TOTAL FALS. Foarte putine cazuri nu se pot rezolva printr-o tranzactie incheiata direct de catre parti daca acestea chiar isi doresc o rezolvare amiabila. Reciproc, nici o mediere nu va avea succes daca partile isi doresc un litigiu cu tot inadinsul.

Consecintele medierii – ce nu se discuta
Desi inteleg motivul iar legea 192/2006 este facuta de un agent de vinzari decit de un legiuitor preocupat de bunastarea justitiabililor (adica informarea trebuie sa prezinte DOAR avantajele medierii, adica se promoveaza informarea ERONATA a consumatorului) exista si consecinte / costuri suportate de catre un sistem juridic in care medierea este inserata cu forta. Cum ar fi deteriorarea relatiilor intre avocati in ideea in care se va merge mai mult pe o practica de tip „Rambo style” in litigii si pe o crestere tot mai mare a tendintei avocatilor de a nu isi asuma responsabilitatea unei analize cit mai realiste a cazurilor.

O analiza realista a cazurilor preluate de avocati are consecinte beneficice in cadrul relatiilor profesionale. Este foarte dificil – la nivel personal – sa ai pretentii nerezonable timp de 3 luni si apoi brusc sa te intilnesti cu acelasi avocat advers, privindu-l in ochi si sa ai aceleasi pretentii. Deci avocatul reclamantului va avea o atitudine onesta chiar de la inceputul discutiilor cu adversarul sau avindin vedere ca este constient de faptul ca la un moment dat se vor intilni.

Dar aceasta dinamica umana nu poate avea loc daca mediatorul devine principalul subiect pe care se concentreaza discutiile. Avocatul poate „permite”mediatorului sa convinga clientii pe care ii reprezinta sa admita o intelegere ca sa evite o discutie fata in fata cu adversarul si sa-i spuna acestuia „ai un caz bun, poti cistiga in instanta si inteleg pozitia clientului tau. Voi incerca sa explic cazul clientului meu”

Se spune de catre meditori ca avocatii nu au capacitatea de a negocia cazuri si ca doar mediatorii le au, acestea fiind dobindite pe parcursul a 2 saptamini de cursuri. Hmmm!! Argumentul se constituie in ceea ce se numeste „self-fulfilling prophecy”. Daca avocatii nu ar avea obligatia de a merge la mediere cred ca s-ar descurca sa incheie tranzactii asa cum o fac din 1831 incoace, adica de 180 de ani. Nici nu stiu cum s-au putut incheia intelegeri intre parti timp de 180 de ani in lipsa mediatorilor. Trebuie sa fi fost groaznic, de nesuportat!!

Nu uitati, avocatii sunt platiti catre clienti sa atinga un obiectiv – gasirea unei solutii la problema juridica expusa. Daca nu o fac, isi pierd clientii.

Din punctul meu de vedere, cea mai simpla cale de a evita o mediere este de a contacta avocatul advers si sa-i spuneti: „nu voi media aceasta cauza pina cind nu vom bea impreuna o cafea – poate chiar platesc si o masa la restaurant – si vom discuta problema. Daca nu vom ajunge la o solutie impreuna, abia atunci mergem la mediere”.

Daca adversarul refuza aceasta abordare va garantez ca nici medierea nu va avea succes. Luati-va certificatul sau procesul verbal de informare si mergeti in instanta de judecata.

Si totusi, nu sunt impotriva medierii

Dupa toate acuzele primite din partea mediatorilor tin sa spun ca nu sunt impotriva medierii. Am participat la cursuri de pregatire a mediatorilor (fara sa dau examenul, nu asta ma interesa), ca si practica insist pe tranzactii in afara instantelor si chiar folosesc medierea inainte de a depune actiune in instanta in litgiile de malpraxis medical.

Problema mea cu privire la aceasta institutie una singura: lobby-ul in favoare amedierii (uneori facut intr-un mod agasant de dl judecator Cristi Danilet si deputatul Alina Gorghiu, finalizat cu obligarea tuturor de a merge la informarea prealabila desi – unii dintre noi – am avut anterior zeci de procese si zeci de informari facute) ar trebui sa nu se mai imbete cu apa rece citind articolele laudative de pe net facute de catre alti mediatori sau neprofesionisti.

Lobby-ul medierii trebuie sa aibă drept scop crestere credibilitatii acestei modalitati de ADR si nu promovind medierea ca fiind un panaceu pentru problemele personale ale partilor sau ale sistemului judiciar.

Problemele serioase si majore ale sistemului judiciar nu isi au izvorul in numarul de dosare aflate pe rolul instantelor si asta o demonstreaza insasi raportul CSM.

Numarul mediu de termene pentru solutionarea dosarelor este dupa cum urmeaza (extras din raportul CSM):

Materia

FOND

 (nr. termene)

APEL

(nr. termene)

RECURS

(nr. termene)

Penal

2,87

3,70

1,98

Civil

1,32

3,64

1,75

Litigii cu profesioniști

2,16

3,53

1,49

Contencios administrativ

2,93

1,43

Minori și familie

1,14

2

2,07

Litigii de muncă

1,64

1,55

Asigurari sociale

1,22

1,67

Faliment

1,58

 

Sursa: CSM – Raport privind activitatea instanțelor de judecată în primul semestru al anului 2012

In concluzie, de unde vine acest mit privind faptul ca procesele sunt extrem de indelungate? Cel mai probabil este ca acest mit este intretinut de durata mare de timp ce trece de la depunerea cererii si pina la primul termen de judecata. Dar modalitatea de stabilire a termenelor este efectuata de catre CSM prin sistemul de normare a muncii judecatorilor. Ohh, wait, nu este acelasi organism din care face parte si dl judecator Cristi Danilet ce este un inversunat partizan al medierii. Cum vine asta? In loc sa rezolve problema, el  a gasit rezolvarea prin impingerea justitiabililor pe usa mediatorilor cu forta ceea ce contravine a insasi esentei medierii.

Dar acest lucru este imputabil si Statului Roman care – incurajat de un lobby facut cu inversunare si prin legile ce le promoveaza – ne baga pe git un remediu pentru o boala ce tot el, Statul Roman, a provocat-o prin subfinantarea sistemului judiciar si prin proasta aranjare a competentei materiale a instantelor de judecata. Este ca si cum Statul ne-a infectat cu sifilis ca apoi sa aibă ocazia de  a face profit vinzindu-ne antibioticele pentru tratament.

Poate ar trebui sa apara si un judecator cu ceva curaj care sa spuna pe fata ceea ce stim cu totii: singurul motiv pentru care un judecator aduce in discutie medierea este de a scapa de un dosar in care trebuie sa pronunte si sa motiveze o sentinta. Adica, pe intelesul justitiabilului, sa scape de munca (probabil ca toti am face asta, sa fim corecti).

Poate ca in acest mod sincer de a privi problema medierii am sti deja ca judecatorul din fata noastra nu are nici cea mai mica placere sa rezolve dosarul, ca exista riscul ca solutia pronuntata sa fie superficiala. Si daca am cunoaste cu totii aceasta chestiune poate ca avocatii si partile deopotriva s-ar apleca mai profund asupra gasirii unei solutii amiabile printr-o tranzactie stiind ca judecatorul nu da 2 bani pe problemele lor.

Cu cele mai bune intentii pot spune celor care promoveaza medierea prin diabolizarea litigiilor si avocatilor acuzindu-i ca resping ADR doar pentru ca pierd bani: se pare ca exagerati in beneficiile ce le poate aduce medierea si ca o nesatisfacere a asteptarilor justitiabililor va duce la o cadere dramatica a medierii in ochii potentialilor clienti. Iar asta va insemna falimentul medierii ca si institutie si a mediatorilor ca profesionisti.

Nu cunosc avocati buni care sa garanteze obtinerea unei solutii in fata instantei asa cum vad mediatori ce confirma ca pot rezolva neintelegerile dintre parti in 2-3 sedinte (era un mediator la Brasov care spunea la un post TV local ca ar rezolva o problema legata de retrocedarea unor imobile confiscate de regimul comunist in 2-3 sedinte; poate sedinte de socuri electrice ca de mediere nu cred)  si ca vor reduce cu 80% numarul de dosare.

Incalcarea dreptului de acces liber la justitie de catre legea medierii

Deoarece medierea este un subiect fierbinte printre avocati si mediatori mai ales datorita faptului ca suntem aproape de intrarea in vigoare a NCPC la 01 februarie 2013 si pornind de la articolele scrise de un mediator (Fanuta Lisman, articolul il gasiti http://www.juridice.ro/235526/obligativitatea-informarii-privind-medierea-si-inadmisibilitatea-cererii-de-chemare-in-judecata.html) si un avocat (Maria Bornea, articolul il gasiti http://www.juridice.ro/236095/curat-neconstitutional-nenicule.html) m-am gindt sa argumentez pe scurt de ce cred eu ca obligativitatea informarii privind medierea si obligarea justitiabililor la plata unor onorarii/comisioane pentru emiterea certificatului de informare, respectiv procesul verbal, sunt neconsitutionale si incalca art 6 din Conventie.

Pe scurt, asa cum precizeaza dna mediator Fanuta Lisman, legea 192/2006 (cind ma refer la aceasta lege includ si modificarile ulterioare) stabileste o sanctiune – inadmisibilitatea cererii – pentru reclamantul care, anterior introducerii actiunii, nu participa la o sedinta de informare cu privire la mediere, informare ce are drept scop ca acesta sa ia o decizie in cunostinta de cauza in vederea solutionarii conflictului in care se afla. De asemenea, paratul are si el obligatia de a se informa.

Din discutiile avute cu diversi mediatori precum si din propunerile mediatorilor catre Consiliul de Mediere referitor la clarificarea acestui aspect (onorarii si costuri) se intentioneaza facturarea justitiabililor care vor solicita eliberarea dovezii aferente.

In adresa la care fac referire (primita de la dna Lisman careia ii multumesc pentru amabilitate) se precizeaza ca:

„Costurile si onorariile medierii. In conditiile in care legea vorbeste de gratuitatea sedintei de informare, iar art. 26 din Legea 192/2006 statueaza in mod expres faptul ca mediatorul nu poate incasa onorariu pentru informare si consiliere a partilor cu privire la procedura medierii, mediatorul nu va putea percepe onorariu pentru informare si consiliere a partilor, inainte de contractul de mediere. Pe langa aceasta activitate, mediatorul desfasoara si alte activitati, la solicitarea partilor, pentru care mediatorul poate incasa onorariu in aceasta perioada.

Prin urmare, Ghidul trebuie sa clarifice aceste aspecte deoarece in etapa de pregatire a medierii mediatorul nu desfasoara doar activitati de informare si, ca atare, este indreptatit sa pretinda un onorariu pentru aceste activitati., consumatoare de timp si furnizoare de consultanta specializata.

Complexitatea situatiilor dificile identificate – fara a avea pretentia de a le fi identificat exhaustiv in prezentul document – ne indreptateste sa consideram ca ar fi mult mai indicat sa nu se emita norme restrictive interpretative, ci dimpotriva, sa fie lasati practicienii sa dezvolte solutii si practici adaptate situatiilor cu care se vor confrunta. Flexibilitatea tine de natura intrinseca a procedurii de mediere si acest lucru ar trebui mentinut, in interesul mediatorilor si al partilor deopotriva.”

As dori sa fiu bine inteles: nu am in intentie de a critica dorinta mediatorilor de a obtine un onorariu sau de a-si acoperi costurile. Eu doar vreau sa tratez problematica doar din punctul de vedere al clientului si al unei posibile incalcari ale dreptului clientilor mei de a avea acces liber la justitie.

In opinia mea, in conditiile in care eliberarea certificatului sau a procesului verbal sunt conditionate de achitarea unor sume de bani (costuri si/sau onorarii) sint incalcate urmatoarele articole din Constitutia Romaniei:

(i) Art. 20 : (1)Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2)Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

(ii) art. 21 alin.2: „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” [ dreptul de acces liber la justitie];

De asemenea este incalcat si art 6 din Conventie care garanteaza oricarei persoane dreptul ca o instanta sa judece orice „contestatie” privind drepturile si obligatiile sale civile.

In principal, Curtea admite faptul ca accesul unei persoane la o instanta de judecata poate face obiectul unei limitari de natura financiara cum ar fi cautiunile, taxele de timbru sau diverse sume de bani ce trebuie platite de catre reclamant. Aceste limitari nu sunt – prin ele insele – incompatibile cu dispozitiile art 6 din Conventie (a se vedea decizia Beian vs Romania 4114/03).

Dar aceste limitari ale accesului la justitie trebuie sa fie sustinute de catre un scop legitim. Daca in cazul taxelor judiciare Curtea retine ca acestea sunt cerute de o mai buna administrare a justitie si impiedica cererile abuzive ale justitiabililor, eu sunt de parere ca perceperea de onorarii/costuri aferente emiterii inscrisurilor cerute de lege nu se incadreaza in acest scop legitim.

Un asemene aspect nu reiese nici macar din Nota de Fundamentare a legii 192/2006. In aceasta nota de fundamentare se face referire la aglomerarea instantelor de judecata cu dosare ce pot fi solutionate prin medierea. Asa cum spunea dna judecastor Ana Maria Puiu „Este inadmisibil pentru un stat sa invoce propria neputinta (lipsa de infrastructura, insuficienta fondurilor, nevoia acuta de judecatori) pentru a justifica o restrangere/amanare a exercitiului unui drept fundamental. E drept, numarul cauzelor ce revin fiecarui judecator depaseste de foarte multe ori un numar rezonabil. Suntem de acord ca eficacitatea administrarii justitiei este una dintre coordonatele principale ale statului de drept. E de inteles ca in contextul reformei generale a societatii romanesti, imbunatatirea cadrului legislativ privind activitatea de infaptuire a justitiei, in special simplificarea si accelerarea procedurilor judiciare, cresterea calitatii actului de justitie, degrevarea instantelor de judecata reprezinta, neindoielnic, o prioritate absoluta.  Din interiorul sistemului se resimte cu prisosinta aglomerarea instantelor. Un judecator este la fel de frustrat ca si justitiabilul din cauza faptului ca timpul pe care il poate aloca unui dosar este de mult prea multe ori mai scurt decat ar fi necesar unei analize atente, complete, corecte.”.

In prezent nu exista stabilite criterii orientative referitoare la aceste onorarii sau costuri ceea ce poate duce la o alta problema raportat la incalcarea art 6 din Conventie si anume daca „cuantumul sumei” este o piedica in calea accesului la justitie sau nu. Desi este o profesie liberala totusi stabilirea acestor criterii este necesara pentru a nu se ajunge la extreme cu atit mai mult cu cit aceasta procedura este obligatorie si de neevitat (cel putin pentru moment). Indiferent cit de mari sunt aceste costuri, un justitiabil este obligat sa le achite pentru a avea drept la a depune o actiune in instanta.

Curtea a analizat de-a lungul practicii sale nivelul obligatiilor financiare impuse de stat atit in functie de circumstantele cauzei cit si in raport de veniturile reclamantilor. De remarcat ca s-a constat ca si incalcare  a art 6 din Conventie obligarea la plata unor sume  de 10 ron (Iordache vs Romania), 21 euro (Iorga vs Romania) sau chiar 3 euro (Ciorap vs Moldova). In plus, Curtea nu a luat in considerare argumente ale guvernelor referitoare la faptul ca reclamantii aveau bunuri ce putea fi vindute spre a plati taxele respectiv ( (Kania vs Polonia).

Tot referitor la lipsa unor criterii de stabilire a onorariilor / costurilor – acest lucru poate duce la incalcarea previzibilitatii si claritatii stabilirii unor asemenea obligatii financiare. In cazurile Beian vs Romania, Iorga vs Romania, Apostol vs Georgia Curtea a examinat modalitatile de calcul, ipotezele in care se datoreaza obligatiile financiare, consecintele de neplata precum si existenta unor scutiri pentru persoanele fara venituri (acest ultim aspect nu este prevazut nici de legea medierii si nici de legea ajutorului public judiciar desi procedura informarii este obligatorie).

Am putea spune ca criticile facute de Curte in cauzele Weissman si Iorga vs Romania referitoare la lipsa unor scutiri sau reduceri la plata taxelor de timbru pot fi aplicate mutandis mutandis si in cazul onorariilor/costurilor percepute in cadrul procedurii informarii mai ales ca legea medierii nu prevede aceste optiuni.

O alta incalcare a art 6 din Conventie consta in stadiul la care intervine aceasta limitare a accesului la justitie. Faptul ca aceste obligatii financiare intervin chiar la inceputul procedurilor judiciare (in fapt, chiar inaintea declansarii lor) si ca neachitarea lor este sanctionata extrem de dur (prin refuzul mediatorului de a emite dovada indeplinirii procedurii, lucru ce se sanctioneaza prin inadmisibilitatea cererii introductive) nu face decit sa se constituie intr-o agravanta astfel cum este statuat prin Polejowski vs Polonia.

In concluzie, atit timp cit se vor percepe sume de bani (indiferent de titlu cu care se face acest lucru) pentru emiterea certificatului / procesului verbal si atit timp cit lipsa acestora este sanctionata cu inadmisibilitatea cererii cred cu tarie ca legea nu este conforma cu dispozitiile Conventiei.

Singurele solutii conforme cu legea ar fi gratuitatea TOTALA a procedurii incepind cu insasi sedinta de informare si terminind cu emiterea certificatului/procesului verbal (in cazurile in care medierea nu are loc) fie eliminarea obligativitatii sale si promovarea medierii prin mijloace proprii ale mediatorilor. Adica muncind si dovedind prin profesionalism ca medierea isi merita locul in societate.

Science fiction juridic: evaziune fiscala ca legitima aparare a cetatenilor impotriva agresiunilor Guvernului

Conform Constitutiei (din orice stat civilizat) toti cetatenii au obligatia de a contribui la cheltuielile publice prin plata de taxe si impozite. Dar nici un articol din Constitutie nu coroboreaza aceasta obligatie cu un drept de a controla (intr-un mod practic) modul in care sunt efectuate aceste cheltuieli publice precum si daca contribuabilul este de acord sau nu cu aceste cheltuieli.

Conform teoriei dreptului fiscal, toate taxele sunt platite de bunavoie de catre cetateni care beneficiaza in schimb de protectia statului precum si de alte servicii publice (invatamint, sanatate, justitie, cultura, etc). Acaest lucru seaman izbitor de mult cu cefinitia societatilor de asigurare de tip mutual – adica acele societati in care fiecare membru al unei organizatii mutuale este in acelasi timp asigurat si asigurator. Deci am putea spune astfel ca statul este o organizatie de acest tip. In consecinta, orice cetatean care nu mai doreste sa participe la costuri si sa beneficieze de protectia si serviciile oferite de stat este liber sa isi retraga participarea. De bunavoie achita taxele, de bunavoie sa poate retrage din acest mecanism.

Dar aceasta constructie teoretica nu corespunde sub nici o forma vietii reale. In realitate, guvernul se comporta ca un tilhar care spune victimei sale „Viata sau banii”. Din aceasta cauza si in unanimitate platitorii de taxe achita sumele de bani in baza acestei amenintari.

Este adevarat ca Guvernul nu are nevoie sa pindeasca la drumul mare si sa iasa din tufisuri tinind in mina o arma, sustragind victimei sale portofelul. Dar folosirea mai multor hirtii (denumite acte fiscale pentru a linisti victimele) nu face ca jaful sa fie mai acceptabil, dimpotriva.

Ca o diferenta intre un tilhar de drept comun si Guvern, primul isi asuma responsabilitatea in mod personal. El nu pretinde ca are un drept prevazut de lege in baza caruia te deposedeaza de bani sau ca banii furati ii va folosi in interesul tau. El nu spune ca este altceva decit un simplu tilhar.

Dupa ce iti ia banii, tilharul te lasa liber sa te plimbi unde vrei. Nu te urmareste de-a lungul drumului interzicindu-ti sa faci o fapta sau alta si nici nu te obliga sa faci anumite fapte sustinind ca sunt in interesul tau.

Din acest punct de vedere, acei tilhari care se autointituleaza „Guvern” procedeaza exact invers decit cei descrisi anterior

Primul lucru ce poate fi observat este ca – spre deosebire de un tilhar obisnuit – Guvernul nu isi asuma responsabilitatea faptelor sale. Dimpotriva, ei desemneaza intr-un mod nepublic (dar nu secret) citiva functionari care vor actiona in numele sau.

Dupa numirea functionarului, Guvernul va face instructajul functionarului sau:

Du-te la XY si spune-i ca „guvernul” are nevoie de bani pentru a acoperi cheltuiala pentru protectia persoanei sale si a bunurilor detinute. Daca iti va argumenta ca nu a semnat nici un contract cu noi si ca nu doreste protectia Guvernului, spune-i ca nu este treaba lui si ca noi AM ALES sa il protejam indiferent daca vrea sau nu. Si daca iti va da banii, promite-i ca vom oferi o chitanta care il va proteja de alte asemenea cereri pe intreg parcursul anului.

Daca va refuza sa se conformeze cererilor tale, executa silit toate bunurile sale si opreste banii nu numai pentru solicitarea noastra initiala cit si pentru cheltuielile ocazionate de aceaste executare silita. Daca opune rezistenta la executarea silita, atunci solicita ajutorul altor membri ai Guvernului. Daca rezistenta va continua in forma armata atunci captureaza-l, intocmeste rechizitoriul, obtine o condamnare si trimite-l la inchisoare.”

Acest fragment este, de fapt, varianta pentru cetatenii de rind a Codului Fiscal, Codului de Procedura Fiscala, Codului Penal si Codului de Procedura penala.

Aceste acte normative stau la baza platii „voluntare” a taxelor si impozitelor. Tot ele sunt si temeiul „suportului” acordat de catre cetateni Guvernului in actiunile sale de impartire si folosire a banilor publici in „beneficiul” cetatenilor sai.

De ce ar trebui sa fie – de lege ferenda – evaziune fiscala un caz de legitima aparare?

Pentru ca fiecare cetatean care plateste un ban Guvernului nu face decit sa ofere acestuia mijloacele materiale de a scoate mai multi bani de la acelasi cetatean platitor;

Pentru ca Guvernul care incaseaza banii ii va folosi dupa bunul sau plac, inclusiv pentru a viitoare „tilharii” facute impotriva propriilor cetateni.

Pentru ca este o absurditate perfecta faptul ca anumite persoane (functionari publici) incaseaza cu forta banii de la cetateni in scopul de a-l proteja tocmai de asemenea actiuni;

Pentru ca este absurd ca acesti functionari sa incaseze banii cu forta pentru a proteja un cetatean care nu doreste sa fie protejat;

Pentru ca singura cale ca cetatenii sa aibe libertate politica (adica dreptul de a-si exercita prerogative acordate de lege) este aceea de a-si pastra banii in propriul buzunar pina cind vor primi asigurari rezonabile de la Guvern ca acestia vor fi folositi in beneficiul lor si nu impotriva lor;

Pentru ca nu exista un Guvern in aceasta lume care sa poate fi calificat „de incredere” sau sa fie suspectat de intentii bune la adresa cetatenilor sai

Prin prisma celor mentionate in aceasta lucrare, nu credeti ca evaziune fiscala este o forma de legitima aparare impotriva abuzurilor statului? Oare instantele penale vor lua in considerare o asemenea argumentatie?

Avocatul, clientul si o lege care obliga avocatul la incalcarea altei legi, sub sanctiune penala.

Infractiunea de spalare a banilor este prevazuta si  sanctionata conform art 29 din legea 656/2002 R ca fiind  „ a)schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; b)ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; c)dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

Legiuitorul roman a creat Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor (ONPCSB)  are ca obiect de activitate „[…] prevenirea si combaterea spalarii banilor si a finantarii actelor de terorism, scop în care primeste, analizeaza, prelucreaza informatii si sesizeaza, în conditiile art.6 alin (1), Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie”, iar în situatia în care se constata existenta unor operatiuni suspecte de finantare a unor acte de terorism sesizeaza de îndata si Serviciul Român de Informatii..

Sub incidenta acestei legi, ca si persoane obligate sa efectuze raportari catre ONPCSB se afla si avocatii, articolul 10 fiind clar in aceasta privinta : „notarii publici, AVOCAȚII  și alte persoane care exercită profesii juridice liberale, în cazul în care acordă asistență în întocmirea sau perfectarea de operațiuni pentru clienții lor privind cumpărarea ori vânzarea de bunuri imobile, acțiuni sau părți sociale ori elemente ale fondului de comerț, administrarea instrumentelor financiare sau a altor bunuri ale clienților, constituirea sau administrarea de conturi bancare, de economii ori de instrumente financiare, organizarea procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii, funcționării sau administrării unei societăți comerciale, constituirea, administrarea ori conducerea societăților comerciale, organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a altor structuri similare ori desfășurarea, potrivit legii, a altor activități fiduciare, precum și în cazul în care își reprezintă clienții în orice operațiune cu caracter financiar ori vizând bunuri imobile

In privinta termenului de „avocat” nu exista discutii, categoria profesionala si activitatile specifice profesiei fiind clar reglementate de catre dispozitiile legii 51 / 1995 si Statutul profesiei.

Conform art.21 din legea 656/2002, avocatii au obligatia de a intocmi un raport scris in forma prevazuta de lege prin care sa raporteze inclusv tranzactiil suspecte. Prin „ tranzactie suspecta” se intelege „operațiunea care aparent nu are un scop economic sau legal ori care, prin natura ei și/sau caracterul neobișnuit în raport cu activitățile clientului uneia dintre persoanele prevăzute la art. 10, trezește suspiciunea de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism

Totodata, este interzisa informarea clientului cu privire la intocmirea unui asemenea raport iar incalcarea legii este sanctionata cu inchisoarea de pina la 7 ani. In plus, art.34 prevede ca secretul profesional nu este opozabil organelor de cercetare penala si instantelor de judecata.

Problema care se pune – in opinia mea – este daca

(i) aceste obligatii ce incumba avocatilor este o incalcare grava a dreptului la aparare de care dispune orice cetatean conform dispozitiilor art.24 din Constitutia Romaniei astfel cum este el interpretat prin prisma art 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art 14 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, si art 6 pct.3 Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale5 amendată de Protocolul nr. 11.

(ii) avocatii sunt pusi in situatia de a alege intre 2 situatii negative: (i) fie incalca secretul profesional a carui pastrare este ABSOLUTA  si NELIMITATA  in timp, secretul profesional fiind de ORDINE PUBLICA conform dispozitiilor art 8 si urm din Statutul profesiei; (ii) fie incalca prevederile legii 656/2002.

La modul practic, exceptia de neconstitutionalitate – in cazul in care consider ca se incalca dreptul la aparare al cetatenilor – se poate ridica fie in cazul in care un avocat este direct pus sub acuzare  pentru incalcarea legii privind prevenirea spalarii banilor si in timpul procesului penal ridica o asemenea exceptie fie daca este acuzat de un client pentru incalcarea secretului profesional si este si in acest caz un subiect al procesului penal pentru savirsirea infractiunii prevazute la art. 196 CP (la care se poate adauga si o procedura disciplinara din partea Baroului pentru incalcarea prevederilor statutare)

Exista si un aspect referitor la timp cu privire la aceasta problema. In mod cert s-au efectuat numeroase raportari facute de avocati cu privire la aceste tranzactii iar daca acestea sunt considerate ca incalcind drepturile clientilor si secretul profesional atunci avem o problema de incredere in breasla noastra. Invers, daca exista avocati care nu au facut aceste raportari – in baza obligatiei de a pastra secretul profesional – atunci Baroul este plin de infractori si se vor umple inchisorile de avocati.

Totusi, intruziunea facuta de catre Statul Roman in independenta baroului  (inclusiv in sacralitatea secretului profesional dintre avocat si client  – de unde si vorba „trebuie sa-i spui avocatului totul, ca la popa”) este contrar spiritului Constitutiei si a menirii acesteia de a proteja drepturile civile cetatenesti?

Avind in vedere caracterul democratic al Statului – consacrat de insasi Constitutie – independenta avocatilor si protejarea secretului profesional fac parte din principiile fundamentale ale justitiei unui stat democratic iar ele merita protectia venita din partea instantelor judecatoresti si nu pot fi inlaturate de catre autoritati fara a se incalca Constitutia.

Cred ca independenta baroului este o piatra de temelie a unei societati democratice si ca baroul trebuie sa fie pus la adapost de orice intruziune nerezonabila a statului. Autoreglementarea profesiei (dar nu in mod absolut) este absolut necesara interesului public vazut prin prisma necesitatii ca cetatenii sa aibe parte de o reprezentare juridica lipsita de inhibitii si care  sa fie concentrata pe protectia drepturilor si libertatilor individuale impotriva oricaror abuzuri ale Statului.

Este recunoscut faptul ca independenta baroului joaca un rol important in administrarea corecta a justitiei si ca secretul profesional este un principiu fundamental al unei justitii corecte.

In Romania tot timpul se face referire la independeta justitiei. Dar aceasta nu poate fi efectiva fara o independenta a baroului, este esential ca aceste 2 elemente sa fie prezente intr-o societate democratica. Asa cum independenta justitiei trebuie sa fie dincolo de orice indoiala, la fel este necesara sa fie si independenta baroului. Una fara alta este ca si cum ai avea o rama (independenta justitiei) dar fara pinza pictata (barou independent)

Este dincolo de orice discutie ca avocatura joaca un rol foarte important –  in fapt este fundamental – in administrarea justitiei penale si civile. Lipsa independentei profesiei juridice – calificata si pregatita profesional la cel mai inalt nivel sa faca parte din adminstrarea justitiei –determina afectarea chiar de la baza a sistemului juridic. Oricum ai privi situatia, puterile si indatoririle unui avocat sunt vitale pentru mentinerea ordinii in societate si a administrarii justitiei in interesul comunitatii.

Interpretarea dispozitiilor legale interne si internationale referitoare la dreptul la aparare ar fi golite de continut daca nu se subintelege si o independeta a profesiei avocaturii. Este foarte simplu de argumentat o asemenea pozitie: este suficient sa cititi despre procesele ce au avut loc in Romania anilor 1946-1962  cind avocatii devenisera acuzatori si nu faceau decit sa isi ceara scuze instantelor de „nevrednicia” clientilor lor care incalcasera ordinea socialista si sa solicite pedepse mici (dar nu sub 10 ani de munca silnica).

In masura in care analizam mai aprofundat dispozitiile legii 656/2002 putem sesiza un grav conflict de interese intre obligatia de a pastra secretul profesional a unui avocat si obligatia de a-si „turna” clientul autoritatilor statului chiar si in cazul in care exista doar tranzactii suspecte.

Relatia dintre avocat si client este unica si nu este comparabila cu nici o alta profesie vizata de legea 656/2002.  Aceasta includere a avocatilor in tagma „turnatorilor” afecteaza insasi esenta relatiei avocat – client si profesiei de avocat: independenta avocatului, secretul profesional si loialiatea avocatului datorata clientului sau.

In ceea ce priveste efectul negativ al acestor prevederi legale asupra profesiei de avocat eu il vad extrem de negativ chiar daca – personal – nu am auzit de un avocat invinuit sau inculpat pentru omisiunea de a raporta catre Stat a informatiilor solicitate de catre lege (asta nu inseamna ca asemenea cazuri nu exista). Dar este posibil ca, folosind aceasta prevedere legala, un procuror sa poata pune presiune pe un avocat in detrimentul acuzatului reprezentat.

Dispozitiile legale pun intr-un ireconciliabil conflict de interese avocatul si clientul sau si obliga avocatul sa puna in balanta loialitatea datorata clientului cu obligatia de a stringe probe impotriva acestuia si a le trimite catre autoritatea statului, sub sanctiunea pedepsei penale.

O analiza a legilor din alte tari arataca in Marea Britanie „Drug Trafficking Act” din 1994 prevede in mod expres ca avocatii sunt exceptati de la obligatia de a raporta catre autoritati persoane despre care stie sau banuieste ca se ocupa cu traficul de droguri. De asemenea „Criminal Justice Act” din 1988 (modificat in 1993) prevede mentiuni similare.

Exceptarea avocatilor de la obligatia de a raporta tranzactiile suspecte nu ar avea un efect negativ asupra posibilitatii parchetului de a cerceta si proba asemenea infractiuni in masura in care restul subiectilor cum ar fi banci, firme de asigurare, brokeri, notari, etc ramin sub incidenta legilor. Un avocat nu poate intermedia asemenea operatiuni fara ca acestea sa fie, la rindul lor, efectuate de alti participanti la reteaua financiara.

In concluzie, scopul statului de a cerceta si pune sub acuzare persoanele implicate in activitati de spalare a banilor nu poate fi atins prin orice mijloace si orice caz nu prin atingerea unor valori fundamentale ale Constitutiei.

Intr-o lume in care sub vesnicul motiv al luptei antiteroriste sau al celei impotriva evaziunii fiscale nu cred ca este admisibila o intruziune grava si violenta in traditionala si de esenta profesiei avocaturii – relatie client/avocat. Daca am presupune ca un avocat are dreptul sa isi „toarne” clientul atunci acesta din urma nu va putea beneficia de nici o protectie impotriva acuzarii si dreptul sau la aparare ar fi iremediabil afectat. Niciodata un client nu isi va expune pozitia in fata avocatului sau de teama ca ar putea – intr-un incert viitor – sa fie tradat chiar de catre cel care trebuie sa il protejeze de abuzurile statului.

Afectarea dreptului la aparare prin impunerea in sarcina avocatilor a obligatiei de a-si trada clientii este unul dintre drumurile care ne poarta inapoi in timp. In anii 50, mai precis.

 

PS: in Canada, Baroul a chemat in judecata Guvernul si a obtinut modificarea legii prin exceptarea avocatilor din rindul celor obligati la raportarea tranzactiilor suspecte. Acest caz mi-a oferit ideea articolului.

Cum recunoastem o posibila inselaciune?

In ultimul meu articol faceam un exercitiu de imaginatie privind modul de gindire si analiza a infractorilor specializati in infractiuni economice, in special inselaciuni.

Imediat dupa publicare presa a explodat cu stirile referitoare la cazul brokerului Sima Cristian si frauda sa (nedovedita inca la data publicarii prezentului articol, omul este nevinovat pina la proba contrara).

Acest caz m-a determinta sa fac si o parte a 2 a la articolul respectiv, intrebarea ce am primit-o cel mai des de la victime fiind „cum identificam posibilii escroci?”.

Nu exista o reteta anume sau un detector dar exista anumite elemente ce pot fi identificate in comportamentului „suspectilor”:

Ei vind sperante. Un client imi spunea ca „oamenii traiesc cu sperante” si ca acestea trebuie intretinute cu minciuni.

Vor gasi scuze cit este posibil de mult timp. Isi vor baza scuzele pe cel putin un fapt real chiar daca acesta nu are nici o legatura cu situatia.

Intotdeauna vor spune „imi asum intreaga responsabilitate” dar vor incerca in mod subtil sa arunce vina pe alte persoane si factori externi vointei lor.

Daca nu isi pot apara actiunile sau argumentele vor ataca persoana ce ii poate demasca pentru a devia atentia de la actiunilor lor dubioase.

Intotdeauna isi vor arata bunatatea sufleteasca si vor face diferite favoruri. Ideea din spatele acestor actiuni „caritabile” consta in necesitatea ulterioara ca cei ajutati sa vina in apararea reputatiei lor atunci cind va fi cazul

Cind nu mai poate minti, va tace din gura. De exemplu, va refuza sa mai ofere consultanta pentru investitii sau va demisiona „din motive personale” din anumite functii pretins a le exercita. Oricum vor ramine „prieteni” care il vor apara ulterior.

Daca este investigat de politie, va sustine intotdeauna „ca el coopereaza cu organele in drept”. Totusi, va utiliza toate mijloacele legale (si uneori chiar ilegale) pentru a stinjeni investigatia.

Cind sunt chemati sa ofere declaratii (daca nu isi exercita dreptul la tacere) vor accesa memoria selectiva cu privire la actiunile dubioase. Nu poti fi invinuit de marturie mincinoasa daca nu iti amintesti anumite stari de fapt. Este mai bine asa decit sa minti in fata organelor de ancheta.

Vor incerca ca actiunilor lor sa nu fie evident de domeniul dreptului penal. A fi prost sau lipsit de etica nu este o problema penala.

PS: va suna cunoscut aceste elemente?

Search This Site:

toateblogurile.ro

toateBlogurile.ro

Experienta si practica unui avocat

Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal, nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înființează măsura asigurătorie

October 20, 2017

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a pronunțat in 16.10.2017, cu privire la recursul în interesul legii declarat de Curtea de Apel Brașov vizând obligația organelor judiciare de a dispune măsuri asiguratorii în cauzele penale aflate în faza de judecată în ipoteza în care din verificările […]

Curtea de Conturi, Casa Asigurari Sanatate Ilfov, ANAF-ul sau incompetenta statului

October 13, 2017

Anul 2014 e.n. Camera de Conturi Ilfov efectueaza un control la Casa de Asigurari Ilfov in urma caruia emite decizia nr 10/2014 care – paragraful 14 alin 2 – obliga Casa de Sanatate Ilfov sa emita decizii de impunere prin care sa solicite tuturor vinzatorilor de bunuri imobile – ce nu figurau pe listele CAS […]

Consecintele dezincrimarii evaziunii fiscale prevazute de art 6 din legea 241/2005

May 11, 2015

În ziua de 7 mai 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere următoarele excepții de neconstituționalitate: Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 […]

Exceptie neconstitutionalitate privind evaziunea fiscala ADMISA

May 7, 2015

În ziua de 7 mai 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere următoarele excepții de neconstituționalitate: Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 […]

Cind fiecare face ce vrea

March 31, 2015

Astazi voi posta 2 motivari din cadrul contestatiei unei camere preliminare ce au ca si obiect contestarea competentei DGA de a efectua acte de urmarire penala si interceptari telefonice in dosare penale in care nici una din persoanele implicate nu are calitatea de personal incadrat in Ministerul Adminstratiei si Internelor. Intrebarea ce se ridica in […]

Membru al INTERNATIONAL ASSOCIATION OF PENAL LAW

Membru al INTERNATIONAL ASSOCIATION OF PENAL LAW

Recent Comments:

  • Talnaci Andreea: Ca judecătorul, in fata probelor toti putem trage o concluzie, cat ca a lui este oficială. E ca si cum ati spune ca mama unui copil omorât de un indiv...
  • Costache Mihai: mergeti la politie si vedeti despre ce este vorba. puteti refuza sa dati declaratie si sa fixati o alta audiere la care sa va prezentati cu un avocat...
  • Costache Mihai: nu exista un termen legal de solutionare a unui asemenea dosar. in mod cert, dosarul dvs nu este tergiversat fiind deschis abia in octombrie 2016 deci...
  • Costache Mihai: buna ziua, este obligatia politiei sa ancheteze orice plingere este depusa. Solutionarea acestei plingeri se va face in functie de rezultatul acestor...
  • Ion Mezei: Buna ziua!Am fost reclamat de catre un vecin direct la judecatorie pentru agresiune verbala,etc.Instanta a hotarat ca nu are are calitate procesuala s...