Deseori am observat ca exista o prezumtie din partea procurorilor privitoare la faptul ca avocatii – doar pentru ca discuta cu clientii lor – stiu ce s-a intimplat in realitate cu privire la fapte si circumstante.
Cu toate acestea, avocatul cunoaste doar ceea ce clientul alege sa ii spuna desi este in interesul sau sa povesteasca faptele asa cum s-au intimplat in realitate pentru a beneficia de cea mai buna aparare posibila.
In practica, avocatul cunoaste un amestec de realitate asezonata cu minciuna (sau interpretari ale realitatii asa cum o vede clientul, in cel mai bun caz).
Instanta de judecata are rolul de a stabili faptele conform probelor de la dosar dar asta nu le face echivalentul adevarului. In timp ce faptele probate in instanta constituie povestea a ceea ce s-a intimplat nu intotdeauna corespund cu ceea ce s-a si intimplat de fapt in realitate. De aici apar si erorile judiciare.
Sarcina instatei de judecata este de a verifica daca probatoriul propus de catre procuror este suficient pentru a dovedi elementele infractiunii de care este acuzat inculpatul.
Desi exista o anume frustrare la finalul unui dosar penal – toata lumea implicata doreste sa stie ce s-a intimplat in realitate – solutionarea lui nu este ca privitul unui film sau cititul unui roman. Viata este complicata si deseori nu exista intotdeauna raspunsuri clare.
Da, exista anume incertitudini pe care un avocat al apararii le incearca. Este pretul aplicarii legii – procurorul este cel care trebuie sa faca dovada vinovatiei dincolo de orice indoiala rezonabila.
Mai simplu spus, realitatea faptelor nu are nici o legatura cu justitia.