Voi reda mai jos un articol al colegului meu avocat Segiu Gherdan care a avut “tupeul profesional” sa trateze printre primii o posibila argumentatie conform careia timbrul de mediu ar fi la fel de contrar legislatiei comunitare ca si celelalte taxe cu acelasi obiect.
Cu precizarea ca inca nu exista o decizie judecatoreasca definitiva care sa confirma argumentatie de mai jos voi reda INTEGRAL articolul publicat pe blogul sau:
“Succinte considerații referitoare la compatibilitatea O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autovehiculele de ocazie achiziționate din Uniunea Europeană
1. Preliminarii. Prezentul studiu își propune a analiza în mod succint, fără pretenții de exhaustivitate în tratarea problematicii, dacă dispozițiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu ar putea fi într-adevăr considerate ca fiind în consonanță cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autovehiculele de ocazie achiziționate din Uniunea Europeană în scopul punerii lor în circulație în România.
2. Reglementările anterioare. Practica legislativă internă a reflectat dorința persistentă a legiuitorului român de a introduce și menține, ulterior aderării statului român la Uniunea Europeană, diverse soluții normative care să permită taxarea – într-o formă sau alta – a autovehiculelor (de ocazie) importate, cu ocazia primei înmatriculări a acestora în România.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 2007 și până la data 31 iunie 2008, dispozițiile art. 2141 C. fisc. au instituit taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxă datorată ca urmare a primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Întrucât unul dintre principalele aspecte problematică ale acestei taxe a fost faptul că aceasta se aplica autovehiculelor second-hand importate fără a se aplica și autovehiculelor aflate pe piața internă, Comisia Europeană a demarat etapele inițiale a procedurii de infringement față de statul român ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 110 T.F.U.E. Guvernul a reacționat adoptând o nouă reglementare, respectiv O.U.G. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, act normativ care avea în esență același conținut și aceleași deficiențe în raport de exigențele dreptului european ca și dispozițiile art. 2141 C. fisc. (în sensul că aceeași diferență de tratament exista și potrivit O.U.G. 50/2008 între autovehiculele second-hand achiziționate din Uniunea Europeană în vederea punerii în circulație a acestora în România și autovehiculele de ocazie similare înmatriculate deja în România). Însă, față de norma din Codul fiscal, O.U.G. 50/2008 pretindea că îmbracă veșmântul unei taxe pentru protejarea mediului înconjurător.
În urma unei jurisprudențe relativ divergente a instanțelor de judecată[1], ulterior pronunțării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție Europeană în cauza C-402/09, Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului prin care instanța de contencios european a statuat că reglementarea internă în vigoare la acel moment (respectiv O.U.G. 50/2008) este contrară art. 110 T.F.U.E., jurisprudența s-a aliniat în unanimitate acestei hotărâri, în sensul conchiderii asupra caracterului contrar a O.U.G. 50/2008 față de art. 110 T.F.U.E.
Ulterior, legiuitorul a reacționat la această decizie a C.J.U.E. prin schimbarea denumirii taxei, din taxă de poluare în „taxa pentru emisiile poluante” introdusă prin Legea nr. 9/2012, adoptată la data de 6 ianuarie 2012 . Deși inițial destinată a se aplica și la înmatricularea autovehiculelor naționale cu privire la care nu s-a achitat taxa specială prevăzută de art. 2141 C. fisc. sau taxa de poluare prevăzută de O.U.G. 50/2008, urmare a unor manifestații publice de amploare din iarna anului 2012, respectiva normă care prevedea aplicarea taxei pentru emisiile poluante și cu privire la autovehiculele naționale aflate în situația menționată a fost suspendată prin O.U.G. 1/2012 până la data de 1 ianuarie 2013, astfel încât în această perioadă, între reglementarea anterioară (O.U.G. 50/2008) și Legea nr. 9/2012 nu exista nicio diferență de natură juridică, singurul aspect modificat fiind denumirea sarcinii fiscale.
La data de 1 ianuarie 2013 au reintrat în vigoare dispozițiile suspendate ale Legii nr. 9/2012 care prevedeau faptul că obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule prevăzută de art. 2141 C. fisc. și nici taxa de poluare prevăzută de O.U.G. 50/2008.
Ulterior, prin O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule s-a adoptat o nouă reglementare intrată în vigoare la data de 15 martie 2013 și în esență quasi-identică cu dispozițiile Legii nr. 9/2012 aflate în vigoare de la data de 1 ianuarie 2013 și până la abrogarea acestui act normativ de către O.U.G. 9/2013.
Prin urmare, concluziile prezentului studiu ce se vor formula în cele ce vor urma referitor la autovehiculele de ocazie achiziționate din statele membre ale Uniunii Europene raportat la dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în lumina O.U.G. 9/2013 pot fi avute în vedere, mutatis mutandis, și în ceea ce privește autovehiculele second-hand dobândite din alte state membre ale Uniunii în vederea punerii acestora în circulație în România în perioada de timp cuprinsă între 1 ianuarie 2013 și 15 martie 2013, când Legea 9/2012 a avut un conținut similar reglementării actualmente în vigoare.
3. Art. 110 T.F.U.E. Aplicabilitate. Dispozițiile art. 110 T.F.U.E. prevăd faptul că „(1) Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare; (2) De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție”.
Astfel cum se arată și în doctrină[2], scopul art. 110 T.F.U.E.[3] poate fi enunțat relativ simplu, respectiv „acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 28-30 T.F.U.E. prin taxarea internă discriminatorie”. Cum tratatul interzice taxele vamale la import și la export, precum și taxele cu efect echivalent, aceste din urmă prevederi ar fi lipsite de conținut dacă produsele străine ar putea fi supuse unui regim fiscal mai sever față de produsele interne ulterior traversării frontierei statului membru a acestor produse, dezavantajându-se prin acest procedeu produsele importate aflate în raport de concurență cu produsele indigene. Art. 110 T.F.U.E. are tocmai rolul de a împiedica acest aspect, în doctrină[4] arătându-se faptul că această normă impune o „neutralitate totală (s.n. – S.G.) a fiscalității interne în ceea ce privește produsele naționale și cele importate”.
Într-o speță cu relevanță asupra impunerii unor sarcini fiscale referitoare la autovehicule, instanța de contencios european[5] a arătat că dreptul unional nu interzice per se folosirea politicii fiscale pentru a atinge scopuri sociale, cu condiția însă ca respectiva sarcină fiscală „să se bazeze pe un criteriu obiectiv, să nu fie discriminatorie și să nu aibă un caracter protecționist”[6].
Cu toate acestea, potrivit aceleași jurisprudențe a C.J.U.E., interdicția prevăzută la articolul 110 T.F.U.E. trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale[7]. Astfel, arată instanța de contencios european, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de intrarea în vigoare a taxelor menționate[8], iar o astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 T.F.U.E., 30 T.F.U.E. și 34 T.F.U.E. referitoare la interzicerea taxelor vamale la import și export, a restricțiilor cantitative la import, precum și orice taxe și măsuri cu efect echivalent.
De altfel, în multe ocazii instanța de la Luxembourg a reiterat[9] faptul că, în ceea ce privește sarcinile fiscale aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul mai-sus descris[10].
4. Legislația internă anterioară în raport cu art. 110 T.F.U.E. Cauza C-402/09, Ioan Tatu. Astfel cum s-a arătat în hotărârea pronunțată de către C.J.U.E. în C-402/09, Ioan Tatu, precit., reglementarea internă anterioară (în speță este vorba de O.U.G. 50/2008, însă raționamentul C.J.U.E. se aplică, mutatis mutandis, și în ceea ce privește reglementarea anterioară din cuprinsul ex-art. 2141 C. fisc., precum considerăm că s-ar aplica și în ceea ce privește Legea nr. 9/2012 cel puțin în forma sa în vigoare până la data de 1 ianuarie 2013) era contrară dreptului unional.
Înainte de a răspunde întrebării preliminare transmise de către Tribunalul Sibiu, instanța de contencios european a amintit faptul că autovehiculele înmatriculate în România reprezintă produse naționale, în sensul art. 110 T.F.U.E., iar atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a statului membru, ele trebuiesc considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate cu relativ aceleași caracteristici. Astfel, Curtea a concluzionat faptul că vehiculele second-hand înmatriculate în România și cele importate din spațiul Uniunii Europene în vederea punerii în circulație a acestora în România reprezintă produse aflate într-un raport de concurență în sensul art. 110 T.F.U.E.[11].
Potrivit reglementării aplicabile la momentul respectiv, cu ocazia achiziționării unui autovehicul second-hand deja înmatriculat în România (produs național în sensul art. 110 T.F.U.E.) dobânditorul nu era obligat la suportarea unei sarcini fiscale, în timp ce pentru ipoteza în care problema s-ar pune în raport de un autovehicul de ocazie importat (produs al altui stat membru în accepțiunea art. 110 T.F.U.E.) în vederea punerii sale în circulație în România, respectiva sarcină fiscală prevăzută de normele dreptului intern se aplica.
În aceste condiții, fiind relativ clar caracterul și efectul discriminator a reglementării interne în raport de produsele importate, precum și corelativul efect favorizant în raport de produsele naționale, Curtea, ulterior sublinierii faptului că „articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare”, a concluzionat în mod ferm că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
5. Compatibilitatea O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. Soluția legislativă actuală a fost una îndelung dezbătută de către legiuitor, urmărindu-se în principal găsirea unei formule legislative care să nu mai conțină deficiențele vădite a celor anterioare (care instituiau o clară diferență de tratament în favoarea produselor naționale – care nu erau supuse sarcinilor fiscale – și cele importate – care erau supuse acestor sarcini). Astfel, prin O.U.G. 9/2013 legiuitorul a încercat înlăturarea văditei diferențe de tratament fiscale față de autovehiculele importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulație în România și produsele naționale, prin stabilirea faptului că timbrul de mediu se va datora și pentru produsele naționale cu privire la care nu s-au achitat sarcinile fiscale anterior prevăzute de reglementările anterioare [art. 4, alin. (1) lit. c) din O.U.G. 9/2013], precum și pentru acele autovehicule pentru care chiar dacă aceste sarcini fiscale s-au aplicat, ulterior persoanele cărora li s-au efectuat aceste prelevări de natură fiscală au obținut restituirea lor ca urmare a unei proceduri judiciare [art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013]. Raportat la cele cuprinse în art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013 conform cărora timbrul de mediu se datorează și cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, coroborat cu faptul că legiuitorul a mărit cuantumului sarcinii fiscale la principalele autovehicule importate de către resortisanții statului Român (respectiv autovehiculele cu categoria de poluare Euro 3 și Euro 4) considerăm că putem deduce fără teama de a greși – chiar dacă acest aspect este străin problemelor antamate în prezentul studiu – că legiuitorul a urmărit și să descurajeze cetățenii în a se adresa instanțelor de judecată în vederea restituirii prelevărilor fiscale realizate în baza reglementărilor anterioare (enumerate la supra, n°2)[12].
Potrivit dispozițiilor acestui din urmă act normativ, respectiv a art. 4 din O.U.G. 9/2013, timbrul de mediu se datorează în următoarele ipostaze:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
În cele ce vor urma, astfel cum rezultă și din titlul prezentului studiu, ne vom focaliza atenția doar asupra situației avute în vedere de art. 4, lit. a) din O.U.G. 9/2013 în cea ce privește autoturismele importate din alte state membre în vederea punerii lor în circulație în România, întrucât dispozițiile lit. b) sunt (quasi) lipsite de incidență în practica instanțelor de judecată, iar în cazurile prevăzute de pct. c) și pct. d) a art. 4 din O.U.G. 9/2013 apreciem că art. 110 T.F.U.E. nu este aplicabil, întrucât respectivele autovehicule vizate de textele de lege constituie bunuri naționale în accepțiunea art. 110 T.F.U.E., iar acest din urmă text legal nu împiedică tratarea diferită din punct de vedere fiscal a bunurilor naționale, ci interzice tratarea diferită a produselor importate față de cele naționale similare, în detrimentul celor importate. Or, cât timp bunurile avute în vedere de art. 4, lit. c) și d) din O.U.G. 9/2013 reprezintă bunuri naționale (cu privire la care se datorează timbrul de mediu) aflate în raport de concurență cu alte bunuri similare tot naționale față de care există o diferență de tratament (bunurile naționale cu privire la care s-a achitat anterior intrării în vigoare a O.U.G. 9/2013 sarcinile fiscale prevăzute de reglementările anterioare – supra n°2), aplicabilitatea art. 110 T.F.U.E. este exclusă întrucât în discuție nu se află poziția de lipsă a neutralității fiscale față de bunurile importate a legislației interne raportat la ipotezele avute în vedere de art. 4, lit. c) și d) din O.U.G. 9/2013.
În ceea ce ne privește, considerăm că, cel puțin dintr-un punct de vedere, reglementarea actuală cuprinsă în O.U.G. 9/2013 privind timbru de mediu nu se află în consonanță cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autovehiculele second-hand importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulație în România.
Astfel, cum am arătat în succinta analiză a domeniului de incidență al art. 110 T.F.U.E. (supra, n°3) și în analizarea hotărârii C.J.U.E. în cauza Ioan Tatu (supra, n°4), în baza normelor unionale aplicabile (recte, art. 110 T.F.U.E.) normelor fiscale interne nu le este permis să favorizeze vânzarea autovehiculelor second-hand naționale, corelativ descurajând importul de vehicule second-hand similare.
Cu toate acestea, apreciem că același efect favorizant față de produsele naționale îl prezintă și dispozițiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu, cel puțin în raport cu autovehiculele de ocazie importate din statele membre ale Uniunii Europene.
Ca o observație preliminară, cu relevanță deosebită în tratarea problematicii avute în vedere, trebuie menționat faptul că, pe de o parte, parcul auto intern este compus într-o proporție relativ importantă de autovehicule (bunuri naționale în accepțiunea art. 110 T.F.U.E.) cu privire la care s-a achitat deja taxa specială pentru autoturisme și autovehicule [ex-art. 2141 C. fisc.], taxa de poluare [O.U.G. 50/2008] sau taxa pentru emisiile poluante [Legea nr. 9/2012], taxă care nu a fost restituită ulterior prelevării[13], astfel încât o însemnată parte din piața autovehiculelor de ocazie interne sunt scutite de aplicarea sarcinii fiscale prevăzute de O.U.G. 9/2013. Această concluzie își va augmenta forța pe măsura rămânerii în vigoare a O.U.G. 9/2013, întrucât proporția autovehiculelor cu privire la care se va achita acest timbru de mediu urmează a se augmenta în timpul aplicării actului normativ intern ante-menționat, prin prelevarea timbrului de mediu la situațiile vizate de către art. 4 din O.U.G. 9/2013, mărindu-se astfel parcul auto a bunurilor naționale scutite de aplicarea timbrului de mediu.
Pe de altă parte, autovehiculele similare importate din alte state membre UE (bunuri ale altor state membre, în sensul art. 110 T.F.U.E.) vor fi supuse unei astfel de sarcini fiscale cu ocazia primei lor înmatriculări în România [art. 4, lit. a) din O.U.G. 9/2013].
Prin acest efect al O.U.G. 9/2013, persoanele care urmăresc achiziționarea unui autovehicul sunt direcționate înspre dobândirea unui autovehicul național din categoria acelora nesupuse plății timbrului de mediu[14], în timp ce în ipoteza achiziționării unui autovehicul dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, invariabil această sarcină fiscală se va aplica cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România [art. 4, alin. 1, lit. a) din O.U.G. 9/2013], astfel încât rezultă destul de limpede – cel puțin în opinia noastră – caracterul indirect discriminator față de produsele importate al actualei reglementări interne, efect contrar dispozițiilor art. 110 T.F.U.E. care prohibesc o atare consecință.
Prin urmare, cel puțin în ceea ce ne privește, raportat la cele mai sus-expuse, considerăm că dispozițiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu sunt contrare dispozițiilor art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autoturismele de ocazie achiziționate din alte state membre unionale în vederea punerii acestora în circulație în România întrucât au drept efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale exceptate de la plata timbrului de mediu (respectiv autovehiculele pentru care s-au efectuat prelevările aferente în temeiul reglementărilor anterioare – supra, n°2 – prelevări care nu au fost restituite de către organul fiscal), descurajându-se în acest mod importul produselor similare a altor state membre, aspect care jurisprudența C.J.U.E. l-a sancționat în cauza Ioan Tatu[15].
Așadar, cu acest raționament, instanțele de judecată sesizate cu acțiuni vizând obligarea organului prelevator a taxei de poluare la restituirea acesteia, sau, după caz, vizând obligarea instituției abilitate a dispune înmatricularea autovehiculelor fără solicitarea efectuării dovezii prealabile a achitării timbrului de mediu, considerăm noi că ar fi obligate, în aplicarea directă a art. 110 T.F.U.E., să admită asemenea acțiuni în ipoteza în care reclamantul a achiziționat un autovehicul din spațiul membru al Uniunii Europene (bunurile importate) similar cu autovehiculele naționale puse în circulație care sunt exceptate de la plata timbrului de mediu (bunurile indigene)[16].
________________________________________
[1] Pentru detalii, a se vedea M.S. Minea, C.F. Costaș, Dreptul finanțelor publice, vol. II – Drept fiscal, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 460-461.
[2] P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene, trad. după ed. a IV-a de B. Andreșan-Grigoriu și T. Ștefan, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 808.
[3] Aplicabilitatea art. 110 T.F.U.E. poate fi circumscrisă impozitelor și taxelor interne, care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne, urmărind scopul general al asigurării liberei circulații a mărfurilor. A se vedea C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union européenne, ediția a V-a, Ed. Litec, Paris, 2006, p. 110.
[4] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 809. A se vedea și C.J.U.E.,cauzele reunite C-2/62 și C-3/62, Comisia c. Belgia și Luxemburg, publicată în Culegere 1962, p. 431; C.J.U.E., C-252/86, Gabriel Bergandi c. Directeur Général des Impots, publicată în Culegere 1988, p. 1374; C.J.U.E., C-101/00, Tulliasiamies și Antti Siilin, publicată în Culegere 2002, p. 52; C.J.U.E., C-387/01, Weigel și Weigel c. Finanzlandirektion fur Vorarlberg, publicată în Culegere 2004, p. 66; C.J.U.E., cauzele C-393/04 și 41/05 Air Liquide Industries Belgium SA c. Ville de Seraing and Province de Liege, publicată în Culegere 2006, p. 55-57.
[5] C.J.U.E., C-421/97, Yves Tarantik c. Direction des services fiscaux de Seine-et-Marne, publicată în Culegere 1999, p. 3633; C.J.U.E. C-132/88, Comisia c. Grecia, publicată în Culegere 1990, p. 1567.
[6] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 814.
[7] A se vedea în acest C.J.U.E., C-252/86, precit., par. 25; C.J.U.E., C-45/94, Cámara de Comercio, Industria y Navegación de Ceuta v Ayuntamiento de Ceuta, publicată în Culegere 1995, p. 4385, par. 29; C.J.U.E., C-221/06, Stadtgemeinde Frohnleiten and Gemeindebetriebe Frohnleiten GmbH v Bundesminister für Land- und Forstwirtschaft, Umwelt und Wasserwirtschaft, publicată în Culegere 2007, p. 9643, par. 40, C.J.U.E., C-402/09, Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului, nepublicată încă în Culegere, par. 52.
[8] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 53.
[9] C.J.U.E., C-451/99, Cura Anlagen GmbH c. Auto Service Leasing GmbH, publicată în Culegere 2002, p. 3193, par. 40; C.J.U.E., C-464/02, Comisia c. Danemarca, publicată în Culegere 2005, p. 7929, pct. 74; C.J.U.E., C-98/05, De Danske Bilimportører c. Skatteministeriet , publicată în Culegere , p. 4945, par. 28; C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 53.
[10] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 54.
[11] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 55. A se vedea și C.J.U.E., C-47/88, Comisia c. Danemarca, publicată în Culegere 1990, p. 4509, par. 17; C.J.U.E., C-2/09, Regionalna Mitnicheska Direktsia – Plovdiv c. Petar Dimitrov Kalinchev, nepublicată încă în Culegere, par. 32 și 40.
[12] Rămâne de văzut în ce măsură acest deziderat deghizat al legiuitorului contravine sau nu dreptului contribuabilului la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european, creație jurisprudențială a instanței de la Luxembourg: C.J.U.E., C-199/82, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. SpA San Giorgio, publicată în Culegere 1983, p. 3595, par. 12; C.J.U.E., C-62/93, BP Soupergaz Anonimos Etairia Geniki Emporiki-Viomichaniki kai Antiprossopeion c. Statul Grec, publicată în Culegere 1995, p. 1883, par. 40; C.J.U.E., cauzele reunite C-441/98 și C-442/98, Kapniki Michaïlidis AE c. Idryma Koinonikon Asfaliseon (IKA), publicată în Culegere 2000, p. 7145, par. 30. A se vedea și C.F. Costaș, S. Gherdan, Aprecieri critice asupra recursului în interesul legii aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la unele aspecte vizând aplicarea Ordonanței de urgență nr. 50/2008 privind taxa de poluare în R.R.D.A., nr. 7/2011, p. 63-64.
Privind în mod strict ipoteza discutată, din punct de vedere teoretic, de jure contribuabilul nu ar fi impietat în rambursarea unei astfel de creanțe, întrucât nimic nu-l împiedică să se adreseze instanțelor judecătorești cu o acțiune în acest sens care, în baza jurisprudenței unanime de pe teritoriul intern, va fi cel mai probabil admisă, iar faptul că ulterior persoana care va achiziționa autoturismul de la acesta va fi obligată să achite contravaloarea unui timbru de mediu (cu consecință necesității scăderii de către vânzător a prețului de vânzare a autoturismului) reprezintă o chestiune juridică subsecventă, fără legătură cu dreptul său la rambursarea taxelor și impozitelor prelevate cu încălcarea dreptului european, cu atât mai mult cu cât debitorul sarcinii fiscale prevăzute de O.U.G. 9/2013 va fi dobânditorul autoturismului, iar nu vânzătorul acestuia. Pe de altă parte, o asemenea reglementare ca și cea conținută în art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013 pune în discuție spiritul regulii conform căruia contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european. Astfel, contribuabilul este „descurajat” în solicitarea restituirii unei taxe anterior prelevate cu încălcarea dreptului comunitar prin faptul că, în măsura restituirii acestei taxe, în ipoteza ulterioarei înstrăinări a autovehiculului, dobânditorul subsecvent va putea fi obligat să plătească un timbru de mediu mai mare decât valoarea taxei restituită anterior (lucru perfect plauzibil la autoturismele cu norma de poluare Euro 3 sau Euro 4, mai ales la cele echipate cu propulsoare diesel), acest aspect forțând persoana care a obținut restituirea unei astfel de taxe să vândă autoturismul la un preț mai scăzut.
Aceste aspecte nu au fost tratate până la acest moment de către C.J.U.E., astfel încât rămâne de văzut care ar fi optica instanței europene în această materie în ipoteza în care ar fi sesizată cu o întrebare preliminară în acest sens.
[13] Obținerea restituirii sarcinilor fiscale prelevate anterior intrării în vigoare a O.U.G. 9/2013 determină incidența art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013.
[14] Ca urmare a suportări sarcinilor fiscale prevăzute de reglementările anterioare (supra n°2) a căror restituire nu s-a realizat.
[15] Concluzia C.J.U.E. în C-402/09, precit, reiterăm că a fost aceea că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
[16] Desigur, reiterăm faptul că acest raționament poate fi folosit numai în ipoteza în care reclamantul urmărește punerea în circulație în România a unui autoturism aparținând unui alt stat membru al Uniunii Europene, când va putea invoca faptul că bunul importat este tratat diferit față de produsele interne similare aflate deja pe piața națională și fiind exceptate de la plata timbrului de mediu. În ipoteza în care reclamantul se află în situația achiziționării unui bun național care nu este exceptat de la plata timbrului de mediu, nu va putea invoca faptul că există o diferență de tratament față de bunurile similare naționale scutite de la plata timbrului de mediu, întrucât dispozițiile art. 110 T.F.U.E. reiterăm că sunt lipsite de aplicabilitate în ipoteza în care „discriminarea” există în raport de produsele interne”
Foarte interesant si util.