Suspendare permis conducere- admiterea prezumtiei de validitate a procesului verbal –

În cauza Ioan Pop c. României (cererea nr. 40301/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011), Curtea Europeană a avut din nou ocazia de a analiza aplicabilitatea garanțiilor specifice materiei penale, prevăzute de art. 6 din Convenție, în domeniul contravențional, precum și modalitatea concretă în care instanțele naționale au respectat prezumția de nevinovăție a petentului.

Rezumând situația de fapt, amintim faptul că în aprilie 2004 reclamantul a fost sancționat contravențional cu o amendă de 2.000.000 ROL și suspendarea permisului de conducere pe o perioadă de 90 de zile pentru că nu a oprit, conform semnalelor agentului de poliție, la trecerea unei coloane oficiale. La momentul încheierii procesului-verbal, petentul a refuzat să semneze, indicând faptul că s-ar fi conformat semnalelor ofițerului de poliție. Actul a fost încheiat în prezența unui martor asistent, neexistând indicii conform cărora această persoană ar fi fost prezentă și la momentul săvârșirii contravenției însăși.

În plângerea contravențională formulată, petentul a invocat faptul că planșele foto depuse la dosar de agentul constatator nu sunt clare, numărul mașinii neputându-se distinge, precum și faptul că acestea nu au surprins autovehiculul condus de el, acesta din urmă având montat la data evenimentelor un portbagaj, aspect ce nu reiese din poze. Reclamantul nu a solicitat audierea martorului asistent și nici administrarea vreunei alte probe în sprijinul afirmațiilor sale.

Prima instanță sesizată a admis plângerea contravențională, apreciind că din planșele foto depuse la dosar de agentul constatator nu reiese săvârșirea contravenției, acestea confirmând prezența unei singure mașini, fără a se putea observa coloana oficială. De menționat este și faptul că instanța nu a citat din oficiu martorul asistent, iar părțile nu au solicitat audierea acestuia.

Ulterior, recursul promovat de intimată a fost admis și plângerea contravențională a fost respinsă ca nefondată, instanța de control judiciar apreciind că reclamantul nu și-a dovedit apărarea conform căreia mașina sa era diferită de cea din fotografii, întrucât ar fi avut montat la data faptelor un portbagaj. Mai mult, Tribunalul Satu Mare a reținut că planșele foto depuse la dosar de organele de poliție atestau săvârșirea contravenției, respectiv deplasarea autoturismului petentului în timpul trecerii coloanei oficiale.

Reclamantul s-a plâns în fața Curții Europene de inechitatea procedurii naționale, în particular de faptul că instanțele naționale ar fi inversat sarcina probei în defavoarea sa, solicitându-i să își dovedească nevinovăția.

Guvernul nu a putut transmite Curții copia integrală a dosarului format în fața instanțelor naționale, dat fiind faptul că la data comunicării cauzei acesta fusese distrus, expirând perioada legală de păstrare.

Cu titlu preliminar, plecând de la criteriile deja expuse în cauza Escoubet c. Belgiei (cererea nr. 26780/95, [MC], par. 32), Curtea a statuat că măsura impusă de autorități reclamantului, respectiv aplicarea unei amenzi contravenționale în cuantum de 200 RON și suspendarea permisului de conducere pentru o perioadă de 90 de zile pentru încălcarea prevederilor art. 89 lit. f din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv neconformarea la semnalele ofițerului de poliție la trecerea coloanei oficiale, se include în sfera „acuzației în materie penală” (a se vedea şi Garyfallou AEBE c. Greciei, 24 septembrie 1997, par. 33; Jussila c. Finlandei[MC], nr. 73053/01, par. 30-31; Zaicevs c. Letoniei, nr. 65022/01, par. 31) .

Reținând faptul că legiuitorul român a ales să depenalizeze anumite fapte relative la circulația rutieră, Curtea a apreciat că pentru determinarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 6 din Convenţie, în latura sa penală, esențială este analiza naturii faptei imputate precum și a sancțiunii corespunzătoare, conform legislației naționale în vigoare (Öztürk c. Germanei, 21 februarie 1984, par. 52; Jussila, citată anterior, par. 38; Huseyin Turan c. Turciei, 4 martie 2008, nr. 11529/02, par. 18).

Astfel, Curtea a constatat că reclamantului i s-a aplicat o amendă și suspendarea permisului de conducere în baza unei dispoziții legale cu caracter general, adresate tuturor cetățenilor în calitatea lor de utilizatori ai drumurilor publice. Mai mult, norma legală incidentă prescrie un anumit comportament și stabilește o sancțiune în cazul încălcării sale.

În esență, scopul pur punitiv al amenzii aplicabile, precum și caracterul general al normei de incriminare au fost cele două elemente determinante care au permis Curții să aprecieze că în cauză sunt aplicabile garanțiile specifice materiei penale, prevăzute de art. 6 din Convenție.

Potrivit raționamentului Curții, lipsa de severitate sau absența unor consecințe importante a sancțiunilor aplicabile, nu sunt suficiente pentru a deroba prezenta contravenție de caracterul său de acuzație cu caracter penal (a se vedea Öztürk, par. 54, şi Huseyin Turan, par. 20).

În cea de a doua parte a deciziei sale, Curtea a analizat modalitatea concretă în care instanțele naționale au respectat garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție, aplecându-se îndeosebi asupra echilibrului ce trebuie să existe între prezumția de nevinovăție specifică materiei și prezumția de legalitate și validitate a procesului-verbal de contravenție, existentă în dreptul național.

Astfel, Curtea a apreciat că invocarea de către instanțe a acestei din urmă prezumții, cu consecința obligării reclamantului la răsturnarea sa, nu putea avea un caracter neașteptat pentru acesta, având în vedere dispozițiile naționale incidente în materia contravențională (Anghel, par. 58 şi 59). [1]

Mai mult, s-a reiterat și faptul că prezumțiile de fapt și de drept sunt comune tuturor sistemelor judiciare, Convenția neinterzicându-le în principiu. Ceea ce Convenția impune însă, din perspectiva paragrafului 2 al art. 6 din Convenţie, este tocmai ca o anumită proporție între acestea și prezumția de nevinovăție instituită în favoarea acuzatului, să fie respectată, fiind necesar a se ține cont în analiza proporționalității, pe de o parte, de miza concretă a procesului pentru individ și, pe de altă parte, de dreptul său la apărare (a se veeda, Salabiaku c. Franţei, 7 octombrie 1988, par. 28; Anghel, par. 60).

Aplicând acest raționament în cauză, Curtea a constat că implicațiile concrete ale procedurii asupra reclamantului se rezumau la obligativitatea achitării unei amenzi într-un cuantum redus, de aproximativ 50 Euro, fără a exista posibilitatea de a fi înlocuită cu o sentinţă privativă de libertate în caz de neplată (Anghel, par. 52). Totodată, Curtea a apreciat că nu există niciun indiciu că suspendarea dreptului de a conduce autoturismul ar fi avut vreo consecință deosebită asupra petentului.

În ceea ce privește dreptul său la apărare, analizând exclusiv datele cuprinse în hotărârile judecătorești pronunțate, Curtea a observat că instanțele i-au dat ocazia de a-și prezenta punctul de vedere, în special în ce priveşte declarația privind faptul că maşina sa este diferită de cea din poze, de a depune la dosar memorii sau de a solicita administrarea probelor pe care le aprecia pertinente. Cu toate acestea, Curtea a observat că reclamantul s-a limitat la expunerea unor motive de netemeinicie a procesului-verbal și afirmarea absenței identității dintre mașina sa și cea din planșele foto, fără a solicita administrarea vreunei probe în acest sens.

Curtea a reamintit că admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune reglementată de dreptul intern şi, ca regulă generală, cade în competenţa instanţelor naţionale să se pronunţe asupra probelor pe care le administrează. Potrivit Convenţiei, rolul Curţii nu este de a decide dacă declaraţiile de martori au fost admise în mod corect ca probe, ci dacă întreaga procedură, incluzând modul în care proba a fost obţinută, este echitabilă (a se vedea Doorson c. Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, par. 67; Van Mechelen şi alţii c. Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, par. 50).

Prin urmare, ceea ce apare ca fiind esențial din punctul de vedere al instanței europene este faptul că instanțele naționale i-au oferit petentului cadrul necesar pentru a-și expune cauza în condiții de egalitate cu partea adversă, căzând exclusiv în sarcina părții responsabilitatea modalității efective în care a înțeles să uzeze de drepturile sale procedurale.

Referitor la martorul asistent – care se pare că nu a asistat la săvârşirea contravenţiei, ci putea cel mult să ofere informaţii pentru descrierea vehiculului -, Curtea a reținut că, în timp ce instanțele naționale nu au apreciat necesară citarea acestuia, nici reclamantul nu a solicitat audierea acestuia sau a oricărui alt martor, în sprijinul versiunii sale.

Prin urmare, Curtea a constat că singurele probe pe baza cărora instanțele naționale puteau pronunța o hotărâre erau cele depuse de agentul constatator, reclamantului dându-i-se pe tot parcursul procesului posibilitatea de a-și dovedi afirmațiile, în special cele referitoare la lipsa de identitate dintre mașina condusă de el și cea din planșele foto.

În acest context, simplul fapt că procedura contravențională urmată de instanțele naționale era diferită de cea prevăzută de lege pentru infracțiuni, nu a fost de natură de a-l plasa pe reclamant într-o situație desavantajoasă față de autoritatea care a formulat acuzația.

Astfel, Curtea a concluzionat că, în prezenta cauză, autoritățile naționale și-au exercitat competența de apreciere pronunțând hotărâri motivate, pe baza dovezilor înfățișate de părți, respectând garanțiile art. 6 din Convenție.