Home » Gandurile si sfaturile unui avocat » Recent Articles:

De ce nu ofer consultatii gratuite in calitate de avocat?

De ce nu trebuie sa mai dau consultatii gratuite in calitate de avocat?

1. Pentru ca doar sfaturile prietenilor sunt gratuite, consultatia este rodul muncii unui specialist.
2. Pentru ca nu iti spun sa faci “cum zic eu”, te ajut sa iei cea mai buna decizie in cunostinta de cauza si argumentat.
3. Pentru ca daca primesti consultatia gratis, nu vei mai pune pret pe ea.
4. Pentru ca am in spate 10 ani de experienta profesionala, examene, cursuri si zeci de mii de pagini citite.
5. Pentru ca noaptea trecuta am stat pana la doua sa citesc, in timp ce tu dormeai. Sau duminica am rontait un articol de specialitate vreo 5 ore, in timp ce tu erai la piscina.
6. Pentru ca ziua mea are tot 24 de ore, la fel ca a ta, si nici tie nu iti ajunge timpul.
7. Pentru ca tu vei salva bani de pe urma opiniei mele. Acelasi drept am si eu, sa fac bani de pe urma muncii mele.
8. Pentru ca nu toate cazurile asemanatoare sunt la fel, iar eu, ca sa iti dau cea mai buna opinie, trebuie sa studiez cazul, documentele, particularitatile si sa ma duc din nou la studiu, ca poate a aparut ceva intre timp, in avantajul tau.
9. Pentru ca trebuie sa studiez zilnic ca sa iti pot da un raspuns argumentat.
10. Pentru ca discriminez alti oameni care apreciaza munca mea si ma platesc pentru ea.
11. Pentru ca imi respect profesia si colegii si nu pot profesa pe un tarif de 0 zero lei.
12. Pentru ca prefer sa aleg singur sa ajut oameni in nevoie, activitati civice sau voluntariat si sunt implicat suficient in cauzele mele cat sa imi aduca satisfactie. Tu in ce proiecte de caritate esti implicat?
13. Pentru ca de cele mai multe ori nu am primit nici macar “multumesc”.
14. Pentru ca la randul meu respect fiecare specialist pe domeniul lui. Nu ma tund singur si nici gratis, nu imi repar singur masina sau centrala si nici gratis, nu imi pun faianta si gresie singur si nici gratis.
15. Pentru ca in profesia mea 1 + 1 nu fac doi de fiecare data. Pot face +3 sau -5. Depinde.

Ionel Teodoreanu despre avocati ( La Medeleni)

Avocatii care parasesc Palatul Justitiei sint unanim istoviti. Toata lumea ii cunoaste si-i saluta. Ei se inrudesc cu intregul judet, caci toti cetatenii le sint clienti. Pavajul pe care calca e o afacere de ei pledata. Casa in dreptul careia sint, de ei a fost evacuata, inchiriata, vinduta, donata sau ipotecata. Omul pe care-l saluta cu un zimbet special ― tradus in vorbe, zimbetul ar insemna: stiu, stiu, n-ai nici o grija! ― e o data in agenda, un termen si un onorar. Birjarul care-i solicita reverentios, i-o contraventie. Femeia care le zimbeste lung, e un adulter, o bigamie, sau un divort. Vatmanul tramvaiului, cu mina ostaseste la chipiu in fata-le, e un omor prin imprudenta. Bacanul cu fata de sunca si zimbet tos― ca si zaharul dat lipsa la cintar ― care-i invita la aperitive gratuite, e un proces de specula, sau o contraventie la legea repausului duminical.

Ei nu calca pe uliti, ei nu respira floarea liliecilor, ei nu traiesc in Iasii dealurilor si-al tacerii, ci ntr-un oras profesional, cladit din procese si afaceri, capital investit, politi protestate, falimente nascinde. Fereastra sufletului le e agenda, in care viata e repartizata pe sectii de Tribunale, pe cabinete de instructie, pe sectii de curti de apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei nasterea e un act de stare civila; casatoria un contract bilateral; viata, o minoritate, o succesiune de procese si tranzactii; moartea, un testament urmat de un proces.
Si desigur ca daca la sunetul trimbitilor transceresti ale supremei judecati ― tot judecata ― in fata cerului, a Creatorului,a ingerilor si a sfintilor, fapturile umane s-ar trezi din somnul mortii cu vorbele pe buze, avocatii ar incepe in cor:

― Domnule presedinte si onorat tribunal…

 

Sunt onorariile avocațiale prea mari?

Totul a început cu tendința din ce in ce mai pregnanta a instantelor de judecata de a diminua onorariile avocaților în cadrul proceselor civile.

Apoi s-a continuat in spatiul public si pe retelele de socializare exista multe discutii despre onorariile avocatilor si despre cit de scazute ar trebui sa fie acestea. Inainte de a discuta problema, ar trebui sa ne gindim de ce un avocat este un profesionist “ scump”

Dincolo de costurile suportate de catre un avocat ca sa isi obtina diploma de absolvent de drept si apoi ca sa treaca examenele de admitere in Barou, cred ca potentialii clienti nu cunosc ( nu este culpa lor, evident) ce face un avocat dupa ce il angajezi sa iti rezolve o problema juridica. Este adevarat ca pentru majoritatea clientilor munca avocatului poate fi simplificata prin expresii de genul “  vreau sa nu fiu arestat / condamnat” sau “ vreau un contract de vinzare cumparare”. In realitate, avocatul se angajeaza la mult mai mult decit lasa sa se vada aceste expresii.

Semnarea unui contract de asistenta juridica echivaleaza cu “ OK, nu trebuie sa iti mai faci griji cu privire la aceasta problema. Grijile tale le preiau eu”. Clientul se intoarce acasa si – pentru prima data in ultimele saptamini – doarme profund.

Avocatul se intoarce acasa plin de ginduri despre cum poate rezolva problema clientului sau. Se intimpla ca noaptea sa viseze datele si faptele din dosare sau ca este pe cale sa rateze o sedinta de judecata. Cind este cu copii in parc isi verifica emailul sa vada daca nu a primit acte de la avocatul advers sau de la clientul sau. Cind iese cu sotia la restaurant este imposibil sa nu discute despre sedinte de judecata si tactici de dosar ( fara insa a incalca confidentialitatea J ).

Avocatii sunt scumpi deoarece iti pot aduce multi bani sau te pot ajuta sa eviti sa-i pierzi. Uneori te ajuta sa isi pastrezi chiar libertatea. Si cu totii stim cit valoreaza, nu? Angajind un avocat obtii un profesionist care isi pierde somnul din cauza grijilor pentru problema ta juridica in timp ce tu obtii linistea sufleteasca.

Daca onorariile avocatial sunt prea mari, atunci avem nevoie de alte solutii iar una dintre ele ar fi ca obligatiile avocatului fata de client sa fie mai reduse. Conduita avocatilor este prevazuta de Codul Etic, Statut sau legea de organizare a profesiei.  In acest moment, legea nu permite ca un client sa renunte la unele dintre obligatiile profesionale ale avocatului fata de el si astfel incit sa mai poata cere diminuarea onorariului.

 

Ca sa fie totul clar, cind se discuta de scaderea onorariilor avocatilor inseamna ca se doreste scaderea corespunzatoare a dedicarii avocatului fata de cauza clientului sau. Este ca si cind clientul va primi serviciile avocatiale cu dedicarea specifica unui sofer de taxi. Asta vreti?

lawyerist.com

Infractiunea de evaziune fiscala prevazuta de art 6 din legea 241/2005. Prescriptia speciala

In ultimul timp, in goana Fiscului pentru a colecta cit mai multi bani la buget, a aparut practica acestuia ca in cazul firmelor care au restante la buget in legatura cu impozitele cu retinere la sursa ( impozit pe salariu, contributiile salariatilor la somaj, CAS, CASS, etc) sa depuna plingere penala indiferent daca exista indicii sau nu cu privire la savirsirea infractiunii.

In continuarea zelului functionarilor fiscali vine si neatentia organelor de urmarire penala iar ulterior a instantelor de judecata care nu mai verifica daca in speta dedusa judecatii a intervenit prescriptia speciala.

Iar ca totul sa fie „perfect” aceasta eroare este savirsita si de catre avocatii din oficiu care au o singura grija – sa duca procesul la final cit mai rapid si indiferent de rezultat ca sa isi poata incasa banii de la Ministerul Justitiei via Barou.

In conformitate cu dispozitiile art 6 din legea 241/2005 – luindu-se in considerare legea mai favorabila – pentru infractiunile savirsite pina la data de 22.03.2013 ( cind a intervenit legea 50/2013) pedeapsa prevazuta de lege este închisoare de la un an la 3 ani sau amenda.

De altfel, varianta art.6 din legea 241/2005 de dinaintea modificarii sale prin legea 50/2013 este si legea penala cea mai favorabila analizata prin prisma art 5 NCP.

Conform prevederilor art. 122 alin 1 lit e VCP termenul de prescriptie a raspunderii penale este de 3 ani pentru infractiunile care au o pedeapsa maxima de 1 an sau amenda.

Termenul de prescriptie a raspunderii penale incepe sa curga de la data savarsirii ultimei inactiuni conform art. 122 alin 2 raportat la art 41 VCP.

Dispozitiile art 124 VCP prevad ca prescriptia speciala inlatura raspunderea penala oricate intreruperi ar interveni daca termenul de prescriptie prevazut in art. 122 este depasit cu inca jumatate.

Desi intre timp a intrat in vigoare Legea nr. 63/2012 ( aprilie 2012) cu titlu de lege penala mai favorabila se vor aplica prevederile art.124 VCP anterioare modificarilor aduse de aceasta.

Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (M.Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013) a Curtii Constitutionale a constatat ca prevederile art. 124 Cod penal sunt constitutionale in masura in care nu impiedica aplicarea legii penale mai favorabile faptelor savarsite sub imperiul legii vechi.

In concluzie, pentru faptele de evaziune fiscala prevazute de art 6 din legea 241/2005 ce au fost savirsite pina la data de 17.04.2012 termenul de prescriptie speciala este 4 ani si 6 luni.

Termenul de prescriptie speciala se calculeaza de la data la care s-a savirsit ultima inactiune adica data la care au devenit scadente si exigibile ultimele creante fiscale restante ( avind in vedere si faptul ca practica judiciara considera ca infractiunea ca fiind una continuata).

Timbrul de mediu reglementat de O.U.G. nr. 9/2013 este incompatibil cu art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)

Pentru ca domeniul timbrului de mediu este unul de mare interes, voi posta in continuare o analiza facuta de catre avocatul Cosmin Costas si pe care o consider extrem de bine argumentata. Enjoy 🙂

“Timbrul de mediu reglementat de O.U.G. nr. 9/2013 este incompatibil cu art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Aceasta este concluzia Costaș, Negru & Asociații, urmare a lecturii hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la 19 decembrie 2013, în afacerea C-437/12, procedura inițiată de cetățeanul olandez X.

În fapt, în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost adusă în discuție taxa olandeză percepută cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul (sintetic, BPM). Conform informațiilor furnizate de instanța de trimitere, această taxă a fost calculată în perioada 2006 – 2009 ca un procent din prețul net de catalog al vehiculului în cauză. Totuși, cu începere de la 1.02.2008, prețul net de catalog nu a mai fost singurul criteriu luat în calcul la determinarea BPM, ci a inclus și o parte care depindea de emisiile de dioxid de carbon ale vehiculului. De menționat că în perioada 1.02.2008 – 31.12.2009, în temeiul unor dispoziții tranzitorii, vehiculele de ocazie importate și înmatriculate nu au fost supuse BPM determinate pe baza emisiilor de dioxid de carbon. De la 1.01.2010, BPM calculată atât în funcție de prețul net de catalog, cât și de emisiile de dioxid de carbon, se aplică înmatriculării tuturor vehiculelor, inclusiv celor a căror primă utilizare este anterioară datei de 1.02.2008. Reclamantul din litigiul principal, domnul X, a achitat la 11.01.2010 suma de 5.776 euro pentru a înmatricula în Olanda un autoturism anterior înmatriculat în Germania, la data de 30.05.2006.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a lămurit două chestiuni: 1) În vederea aplicării art. 110 TFUE, produsele naționale similare, comparabile cu un vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal, a cărui primă utilizare este anterioară datei de 1.02.2008 și care a fost importat și înmatriculat în Olanda în anul 2010, sunt vehiculele care se află pe piața olandeză și care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului în cauză; 2) Art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei taxe precum taxa pe autoturisme și pe motociclete în vigoare în anul 2010 dacă și în măsura în care cuantumul acestei taxe aplicate vehiculelor de ocazie importate cu ocazia înmatriculării lor în Olanda depășește valoarea reziduală cea mai mică a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate în același stat membru.

Explicațiile Curții sunt extrem de utile în special pentru cea de-a doua chestiune lămurită:

30. Curtea a precizat de asemenea că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într‑un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este ulterior vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare și va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială (Hotărârea Nádasdi și Németh, C‑290/05 și C‑333/05, Rec., p. I‑10115, punctul 54).

31. Prin urmare, există o încălcare a art. 110 TFUE atunci când valoarea acestei taxe aplicate unui vehicul de ocazie importat dintr‑un alt stat membru depășește valoarea reziduală a taxei respective încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 9 martie 1995, Nunes Tadeu, C‑345/93, Rec., p. I‑479, punctul 20, Hotărârea din 20 februarie 2001, Gomes Valente, C‑393/98, Rec., p. I‑1327, punctul 23, precum și Hotărârea Tulliasiamies și Siilin, citată anterior, punctul 55).

32. Astfel, dacă cuantumul taxei de înmatriculare aplicate vehiculelor de ocazie importate depășește valoarea reziduală a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe piața națională, aceasta ar putea avea ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea în acest mod a importului de vehicule de ocazie similare.

(…)

39. În cauza principală, pare să rezulte din dosarul prezentat Curții că vehiculele de ocazie a căror primă utilizare era anterioară datei de 1.02.2008, dar care au fost importate și înmatriculate în Olanda în perioada cuprinsă între 1.02.2008 și 31.12.2009 au fost supuse, datorită unei exonerări referitoare la partea din BPM care depindea de emisiile de CO2, unei BPM mai reduse decât cea la care au fost supuse vehiculele de ocazie similare care au fost importate și înmatriculate începând cu 1.01.2010.

40. În această ipoteză, ar exista pe piața națională vehicule de ocazie similare comparabile celui în discuție în cauza principală a căror valoare reziduală a BPM încorporată încă în valoarea lor este mai mică decât cuantumul acestei taxe aplicate vehiculului în discuție.

41. Dacă acest din urmă cuantum depășește valoarea reziduală cea mai mică încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național, atunci nu s‑a dovedit că Legea BPM este concepută în așa fel încât să excludă, în orice situație, posibilitatea ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât produsele naționale și, prin urmare, să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii.

42. Asemenea efecte discriminatorii nu pot fi evitate decât dacă este posibil să se opteze pentru valoarea reziduală a taxei de înmatriculare cea mai mică încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.

43. Instanța națională are sarcina să verifice dacă cuantumul BPM aplicate unui vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal depășește sau nu depășește valoarea reziduală cea mai mică a acestei taxe încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.

44. Rezultă că art. 110 TFUE se opune unei taxe precum cea prevăzută de Legea BPM dacă și în măsura în care cuantumul acestei taxe aplicate vehiculelor de ocazie importate cu ocazia înmatriculării lor în Olanda depășește valoarea reziduală cea mai mică a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate în același stat membru.

Având în vedere interpretarea oferită de Curtea de Justiție în afacerea X, putem concluziona în sensul că reglementarea națională actuală – O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu – este incompatibilă cu art. 110 TFUE. Pentru a fi mai elocvenți, trebuie să avem în vedere niște exemple de calcul:

Exemplul nr. 1. Auto nou, 1.796 cm3, euro 4, benzină, emisii CO2 – 172, înmatriculat în România în anul 2007, preț 20.000 euro – taxă specială 424,30 euro vs. Auto 2007, 1.796 cm3, benzină, emisii CO2 – 172, înmatriculat în România în anul 2014, preț 8.000 euro – timbru de mediu 1.010,53 euro. În timp, autoturismul s-a depreciat cu 60%, ceea ce înseamnă că valoarea reziduală a taxei de înmatriculare a scăzut cu 60%. Prin urmare, prețul unui autoturism deja înmatriculat în România („produs național”) va fi de 8.000 euro plus 60% din valoarea taxei speciale, adică 169,72 euro, deci în total 8.169,72 euro. În schimb, prețul unui autoturism provenit dintr-un alt stat membru al UE va fi de 9.010,53 euro.

Exemplul nr. 2. Auto 2010, 1.686 cm3, euro 4, motorină, emisii CO2 – 124, înmatriculat în România în anul 2011, preț 12.000 euro – taxă poluare 775,27 euro vs. Auto 2010, 1.686 cm3, euro 4, motorină, emisii CO2 – 124, înmatriculat în România în anul 2014, preț 6.000 euro – timbru de mediu 678,08 euro. În timp, autoturismul s-a depreciat cu 50%, ceea ce înseamnă că valoarea reziduală a taxei de înmatriculare a scăzut cu 50%. Prin urmare, prețul unui autoturism deja înmatriculat în România („produs național”) va fi de 6.000 euro plus 50% din valoarea taxei de poluare, adică 387,63 euro, deci în total 6.387,63 euro. În schimb, prețul unui autoturism provenit dintr-un alt stat membru UE va fi de 6.678,08 euro.

După cum se poate observa cu ușurință, în asemenea ipoteze timbrul de mediu este în mod vădit incompatibil cu art. 110 TFUE, întrucât, în sensul hotărârii pronunțate în cauza X, valoarea timbrului de mediu depășește valoarea reziduală a taxelor de înmatriculare achitate anterior pentru vehiculele aflate în parcul auto național. Cu alte cuvinte, reglementarea fiscală națională – O.U.G. nr. 9/2013 – discriminează produsele provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, încercând să orienteze consumatorul spre autoturismele de ocazie deja existente în parcul atuo național (produse naționale), fiind astfel incompatibilă cu art. 110 TFUE.

În opinia noastră, discriminarea este mai evidentă în acele ipoteze în care pentru produsele naționale (autoturismele deja înmatriculate în România) nu s-a achitat anterior o taxă de înmatriculare, din varii motive: înainte de 1.01.2007, nu exista o taxa percepută cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România; în perioada ulterioară, autoturismele noi cu anumite caractieristici sau cele cu un anumit standard de poluare (ex. Euro 5) erau scutite de plata taxelor percepute cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România. În toate situațiile în care nu s-a plătit o taxă pentru înmatricularea unui autoturism similar, valoarea reziduală a taxei încorporate în prețul autoturismului de ocazie înmatriculat în România este zero, ceea ce înseamnă că, potrivit criteriului decelat în afacerea X, timbrul de mediu perceput pentru un autoturism similar provenit dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene este incompatibil cu art. 110 TFUE.”

 

sursa: www.costas-negru.ro

Timbrul de mediu – contrar legislatiei comunitare?

Voi reda mai jos un articol al colegului meu avocat Segiu Gherdan care a avut “tupeul profesional” sa trateze printre primii o posibila argumentatie conform careia timbrul de mediu ar fi la fel de contrar legislatiei comunitare ca si celelalte taxe cu acelasi obiect.

Cu precizarea ca inca nu exista o decizie judecatoreasca definitiva care sa confirma argumentatie de mai jos voi reda INTEGRAL articolul publicat pe blogul sau:

“Succinte considerații referitoare la compatibilitatea O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autovehiculele de ocazie achiziționate din Uniunea Europeană

1. Preliminarii. Prezentul studiu își propune a analiza în mod succint, fără pretenții de exhaustivitate în tratarea problematicii, dacă dispozițiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu ar putea fi într-adevăr considerate ca fiind în consonanță cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autovehiculele de ocazie achiziționate din Uniunea Europeană în scopul punerii lor în circulație în România.

2. Reglementările anterioare. Practica legislativă internă a reflectat dorința persistentă a legiuitorului român de a introduce și menține, ulterior aderării statului român la Uniunea Europeană, diverse soluții normative care să permită taxarea – într-o formă sau alta – a autovehiculelor (de ocazie) importate, cu ocazia primei înmatriculări a acestora în România.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 2007 și până la data 31 iunie 2008, dispozițiile art. 2141 C. fisc. au instituit taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxă datorată ca urmare a primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Întrucât unul dintre principalele aspecte problematică ale acestei taxe a fost faptul că aceasta se aplica autovehiculelor second-hand importate fără a se aplica și autovehiculelor aflate pe piața internă, Comisia Europeană a demarat etapele inițiale a procedurii de infringement față de statul român ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 110 T.F.U.E. Guvernul a reacționat adoptând o nouă reglementare, respectiv O.U.G. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, act normativ care avea în esență același conținut și aceleași deficiențe în raport de exigențele dreptului european ca și dispozițiile art. 2141 C. fisc. (în sensul că aceeași diferență de tratament exista și potrivit O.U.G. 50/2008 între autovehiculele second-hand achiziționate din Uniunea Europeană în vederea punerii în circulație a acestora în România și autovehiculele de ocazie similare înmatriculate deja în România). Însă, față de norma din Codul fiscal, O.U.G. 50/2008 pretindea că îmbracă veșmântul unei taxe pentru protejarea mediului înconjurător.
În urma unei jurisprudențe relativ divergente a instanțelor de judecată[1], ulterior pronunțării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție Europeană în cauza C-402/09, Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului prin care instanța de contencios european a statuat că reglementarea internă în vigoare la acel moment (respectiv O.U.G. 50/2008) este contrară art. 110 T.F.U.E., jurisprudența s-a aliniat în unanimitate acestei hotărâri, în sensul conchiderii asupra caracterului contrar a O.U.G. 50/2008 față de art. 110 T.F.U.E.
Ulterior, legiuitorul a reacționat la această decizie a C.J.U.E. prin schimbarea denumirii taxei, din taxă de poluare în „taxa pentru emisiile poluante” introdusă prin Legea nr. 9/2012, adoptată la data de 6 ianuarie 2012 . Deși inițial destinată a se aplica și la înmatricularea autovehiculelor naționale cu privire la care nu s-a achitat taxa specială prevăzută de art. 2141 C. fisc. sau taxa de poluare prevăzută de O.U.G. 50/2008, urmare a unor manifestații publice de amploare din iarna anului 2012, respectiva normă care prevedea aplicarea taxei pentru emisiile poluante și cu privire la autovehiculele naționale aflate în situația menționată a fost suspendată prin O.U.G. 1/2012 până la data de 1 ianuarie 2013, astfel încât în această perioadă, între reglementarea anterioară (O.U.G. 50/2008) și Legea nr. 9/2012 nu exista nicio diferență de natură juridică, singurul aspect modificat fiind denumirea sarcinii fiscale.
La data de 1 ianuarie 2013 au reintrat în vigoare dispozițiile suspendate ale Legii nr. 9/2012 care prevedeau faptul că obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule prevăzută de art. 2141 C. fisc. și nici taxa de poluare prevăzută de O.U.G. 50/2008.
Ulterior, prin O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule s-a adoptat o nouă reglementare intrată în vigoare la data de 15 martie 2013 și în esență quasi-identică cu dispozițiile Legii nr. 9/2012 aflate în vigoare de la data de 1 ianuarie 2013 și până la abrogarea acestui act normativ de către O.U.G. 9/2013.
Prin urmare, concluziile prezentului studiu ce se vor formula în cele ce vor urma referitor la autovehiculele de ocazie achiziționate din statele membre ale Uniunii Europene raportat la dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în lumina O.U.G. 9/2013 pot fi avute în vedere, mutatis mutandis, și în ceea ce privește autovehiculele second-hand dobândite din alte state membre ale Uniunii în vederea punerii acestora în circulație în România în perioada de timp cuprinsă între 1 ianuarie 2013 și 15 martie 2013, când Legea 9/2012 a avut un conținut similar reglementării actualmente în vigoare.

3. Art. 110 T.F.U.E. Aplicabilitate. Dispozițiile art. 110 T.F.U.E. prevăd faptul că „(1) Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare; (2) De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție”.
Astfel cum se arată și în doctrină[2], scopul art. 110 T.F.U.E.[3] poate fi enunțat relativ simplu, respectiv „acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 28-30 T.F.U.E. prin taxarea internă discriminatorie”. Cum tratatul interzice taxele vamale la import și la export, precum și taxele cu efect echivalent, aceste din urmă prevederi ar fi lipsite de conținut dacă produsele străine ar putea fi supuse unui regim fiscal mai sever față de produsele interne ulterior traversării frontierei statului membru a acestor produse, dezavantajându-se prin acest procedeu produsele importate aflate în raport de concurență cu produsele indigene. Art. 110 T.F.U.E. are tocmai rolul de a împiedica acest aspect, în doctrină[4] arătându-se faptul că această normă impune o „neutralitate totală (s.n. – S.G.) a fiscalității interne în ceea ce privește produsele naționale și cele importate”.
Într-o speță cu relevanță asupra impunerii unor sarcini fiscale referitoare la autovehicule, instanța de contencios european[5] a arătat că dreptul unional nu interzice per se folosirea politicii fiscale pentru a atinge scopuri sociale, cu condiția însă ca respectiva sarcină fiscală „să se bazeze pe un criteriu obiectiv, să nu fie discriminatorie și să nu aibă un caracter protecționist”[6].
Cu toate acestea, potrivit aceleași jurisprudențe a C.J.U.E., interdicția prevăzută la articolul 110 T.F.U.E. trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale[7]. Astfel, arată instanța de contencios european, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de intrarea în vigoare a taxelor menționate[8], iar o astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 T.F.U.E., 30 T.F.U.E. și 34 T.F.U.E. referitoare la interzicerea taxelor vamale la import și export, a restricțiilor cantitative la import, precum și orice taxe și măsuri cu efect echivalent.
De altfel, în multe ocazii instanța de la Luxembourg a reiterat[9] faptul că, în ceea ce privește sarcinile fiscale aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul mai-sus descris[10].

4. Legislația internă anterioară în raport cu art. 110 T.F.U.E. Cauza C-402/09, Ioan Tatu. Astfel cum s-a arătat în hotărârea pronunțată de către C.J.U.E. în C-402/09, Ioan Tatu, precit., reglementarea internă anterioară (în speță este vorba de O.U.G. 50/2008, însă raționamentul C.J.U.E. se aplică, mutatis mutandis, și în ceea ce privește reglementarea anterioară din cuprinsul ex-art. 2141 C. fisc., precum considerăm că s-ar aplica și în ceea ce privește Legea nr. 9/2012 cel puțin în forma sa în vigoare până la data de 1 ianuarie 2013) era contrară dreptului unional.
Înainte de a răspunde întrebării preliminare transmise de către Tribunalul Sibiu, instanța de contencios european a amintit faptul că autovehiculele înmatriculate în România reprezintă produse naționale, în sensul art. 110 T.F.U.E., iar atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a statului membru, ele trebuiesc considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate cu relativ aceleași caracteristici. Astfel, Curtea a concluzionat faptul că vehiculele second-hand înmatriculate în România și cele importate din spațiul Uniunii Europene în vederea punerii în circulație a acestora în România reprezintă produse aflate într-un raport de concurență în sensul art. 110 T.F.U.E.[11].
Potrivit reglementării aplicabile la momentul respectiv, cu ocazia achiziționării unui autovehicul second-hand deja înmatriculat în România (produs național în sensul art. 110 T.F.U.E.) dobânditorul nu era obligat la suportarea unei sarcini fiscale, în timp ce pentru ipoteza în care problema s-ar pune în raport de un autovehicul de ocazie importat (produs al altui stat membru în accepțiunea art. 110 T.F.U.E.) în vederea punerii sale în circulație în România, respectiva sarcină fiscală prevăzută de normele dreptului intern se aplica.
În aceste condiții, fiind relativ clar caracterul și efectul discriminator a reglementării interne în raport de produsele importate, precum și corelativul efect favorizant în raport de produsele naționale, Curtea, ulterior sublinierii faptului că „articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare”, a concluzionat în mod ferm că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

5. Compatibilitatea O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. Soluția legislativă actuală a fost una îndelung dezbătută de către legiuitor, urmărindu-se în principal găsirea unei formule legislative care să nu mai conțină deficiențele vădite a celor anterioare (care instituiau o clară diferență de tratament în favoarea produselor naționale – care nu erau supuse sarcinilor fiscale – și cele importate – care erau supuse acestor sarcini). Astfel, prin O.U.G. 9/2013 legiuitorul a încercat înlăturarea văditei diferențe de tratament fiscale față de autovehiculele importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulație în România și produsele naționale, prin stabilirea faptului că timbrul de mediu se va datora și pentru produsele naționale cu privire la care nu s-au achitat sarcinile fiscale anterior prevăzute de reglementările anterioare [art. 4, alin. (1) lit. c) din O.U.G. 9/2013], precum și pentru acele autovehicule pentru care chiar dacă aceste sarcini fiscale s-au aplicat, ulterior persoanele cărora li s-au efectuat aceste prelevări de natură fiscală au obținut restituirea lor ca urmare a unei proceduri judiciare [art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013]. Raportat la cele cuprinse în art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013 conform cărora timbrul de mediu se datorează și cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, coroborat cu faptul că legiuitorul a mărit cuantumului sarcinii fiscale la principalele autovehicule importate de către resortisanții statului Român (respectiv autovehiculele cu categoria de poluare Euro 3 și Euro 4) considerăm că putem deduce fără teama de a greși – chiar dacă acest aspect este străin problemelor antamate în prezentul studiu – că legiuitorul a urmărit și să descurajeze cetățenii în a se adresa instanțelor de judecată în vederea restituirii prelevărilor fiscale realizate în baza reglementărilor anterioare (enumerate la supra, n°2)[12].
Potrivit dispozițiilor acestui din urmă act normativ, respectiv a art. 4 din O.U.G. 9/2013, timbrul de mediu se datorează în următoarele ipostaze:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
În cele ce vor urma, astfel cum rezultă și din titlul prezentului studiu, ne vom focaliza atenția doar asupra situației avute în vedere de art. 4, lit. a) din O.U.G. 9/2013 în cea ce privește autoturismele importate din alte state membre în vederea punerii lor în circulație în România, întrucât dispozițiile lit. b) sunt (quasi) lipsite de incidență în practica instanțelor de judecată, iar în cazurile prevăzute de pct. c) și pct. d) a art. 4 din O.U.G. 9/2013 apreciem că art. 110 T.F.U.E. nu este aplicabil, întrucât respectivele autovehicule vizate de textele de lege constituie bunuri naționale în accepțiunea art. 110 T.F.U.E., iar acest din urmă text legal nu împiedică tratarea diferită din punct de vedere fiscal a bunurilor naționale, ci interzice tratarea diferită a produselor importate față de cele naționale similare, în detrimentul celor importate. Or, cât timp bunurile avute în vedere de art. 4, lit. c) și d) din O.U.G. 9/2013 reprezintă bunuri naționale (cu privire la care se datorează timbrul de mediu) aflate în raport de concurență cu alte bunuri similare tot naționale față de care există o diferență de tratament (bunurile naționale cu privire la care s-a achitat anterior intrării în vigoare a O.U.G. 9/2013 sarcinile fiscale prevăzute de reglementările anterioare – supra n°2), aplicabilitatea art. 110 T.F.U.E. este exclusă întrucât în discuție nu se află poziția de lipsă a neutralității fiscale față de bunurile importate a legislației interne raportat la ipotezele avute în vedere de art. 4, lit. c) și d) din O.U.G. 9/2013.
În ceea ce ne privește, considerăm că, cel puțin dintr-un punct de vedere, reglementarea actuală cuprinsă în O.U.G. 9/2013 privind timbru de mediu nu se află în consonanță cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autovehiculele second-hand importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulație în România.
Astfel, cum am arătat în succinta analiză a domeniului de incidență al art. 110 T.F.U.E. (supra, n°3) și în analizarea hotărârii C.J.U.E. în cauza Ioan Tatu (supra, n°4), în baza normelor unionale aplicabile (recte, art. 110 T.F.U.E.) normelor fiscale interne nu le este permis să favorizeze vânzarea autovehiculelor second-hand naționale, corelativ descurajând importul de vehicule second-hand similare.
Cu toate acestea, apreciem că același efect favorizant față de produsele naționale îl prezintă și dispozițiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu, cel puțin în raport cu autovehiculele de ocazie importate din statele membre ale Uniunii Europene.
Ca o observație preliminară, cu relevanță deosebită în tratarea problematicii avute în vedere, trebuie menționat faptul că, pe de o parte, parcul auto intern este compus într-o proporție relativ importantă de autovehicule (bunuri naționale în accepțiunea art. 110 T.F.U.E.) cu privire la care s-a achitat deja taxa specială pentru autoturisme și autovehicule [ex-art. 2141 C. fisc.], taxa de poluare [O.U.G. 50/2008] sau taxa pentru emisiile poluante [Legea nr. 9/2012], taxă care nu a fost restituită ulterior prelevării[13], astfel încât o însemnată parte din piața autovehiculelor de ocazie interne sunt scutite de aplicarea sarcinii fiscale prevăzute de O.U.G. 9/2013. Această concluzie își va augmenta forța pe măsura rămânerii în vigoare a O.U.G. 9/2013, întrucât proporția autovehiculelor cu privire la care se va achita acest timbru de mediu urmează a se augmenta în timpul aplicării actului normativ intern ante-menționat, prin prelevarea timbrului de mediu la situațiile vizate de către art. 4 din O.U.G. 9/2013, mărindu-se astfel parcul auto a bunurilor naționale scutite de aplicarea timbrului de mediu.
Pe de altă parte, autovehiculele similare importate din alte state membre UE (bunuri ale altor state membre, în sensul art. 110 T.F.U.E.) vor fi supuse unei astfel de sarcini fiscale cu ocazia primei lor înmatriculări în România [art. 4, lit. a) din O.U.G. 9/2013].
Prin acest efect al O.U.G. 9/2013, persoanele care urmăresc achiziționarea unui autovehicul sunt direcționate înspre dobândirea unui autovehicul național din categoria acelora nesupuse plății timbrului de mediu[14], în timp ce în ipoteza achiziționării unui autovehicul dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, invariabil această sarcină fiscală se va aplica cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România [art. 4, alin. 1, lit. a) din O.U.G. 9/2013], astfel încât rezultă destul de limpede – cel puțin în opinia noastră – caracterul indirect discriminator față de produsele importate al actualei reglementări interne, efect contrar dispozițiilor art. 110 T.F.U.E. care prohibesc o atare consecință.
Prin urmare, cel puțin în ceea ce ne privește, raportat la cele mai sus-expuse, considerăm că dispozițiile O.U.G. 9/2013 privind timbrul de mediu sunt contrare dispozițiilor art. 110 T.F.U.E. în ceea ce privește autoturismele de ocazie achiziționate din alte state membre unionale în vederea punerii acestora în circulație în România întrucât au drept efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale exceptate de la plata timbrului de mediu (respectiv autovehiculele pentru care s-au efectuat prelevările aferente în temeiul reglementărilor anterioare – supra, n°2 – prelevări care nu au fost restituite de către organul fiscal), descurajându-se în acest mod importul produselor similare a altor state membre, aspect care jurisprudența C.J.U.E. l-a sancționat în cauza Ioan Tatu[15].
Așadar, cu acest raționament, instanțele de judecată sesizate cu acțiuni vizând obligarea organului prelevator a taxei de poluare la restituirea acesteia, sau, după caz, vizând obligarea instituției abilitate a dispune înmatricularea autovehiculelor fără solicitarea efectuării dovezii prealabile a achitării timbrului de mediu, considerăm noi că ar fi obligate, în aplicarea directă a art. 110 T.F.U.E., să admită asemenea acțiuni în ipoteza în care reclamantul a achiziționat un autovehicul din spațiul membru al Uniunii Europene (bunurile importate) similar cu autovehiculele naționale puse în circulație care sunt exceptate de la plata timbrului de mediu (bunurile indigene)[16].

________________________________________
[1] Pentru detalii, a se vedea M.S. Minea, C.F. Costaș, Dreptul finanțelor publice, vol. II – Drept fiscal, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 460-461.
[2] P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene, trad. după ed. a IV-a de B. Andreșan-Grigoriu și T. Ștefan, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 808.
[3] Aplicabilitatea art. 110 T.F.U.E. poate fi circumscrisă impozitelor și taxelor interne, care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne, urmărind scopul general al asigurării liberei circulații a mărfurilor. A se vedea C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union européenne, ediția a V-a, Ed. Litec, Paris, 2006, p. 110.
[4] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 809. A se vedea și C.J.U.E.,cauzele reunite C-2/62 și C-3/62, Comisia c. Belgia și Luxemburg, publicată în Culegere 1962, p. 431; C.J.U.E., C-252/86, Gabriel Bergandi c. Directeur Général des Impots, publicată în Culegere 1988, p. 1374; C.J.U.E., C-101/00, Tulliasiamies și Antti Siilin, publicată în Culegere 2002, p. 52; C.J.U.E., C-387/01, Weigel și Weigel c. Finanzlandirektion fur Vorarlberg, publicată în Culegere 2004, p. 66; C.J.U.E., cauzele C-393/04 și 41/05 Air Liquide Industries Belgium SA c. Ville de Seraing and Province de Liege, publicată în Culegere 2006, p. 55-57.
[5] C.J.U.E., C-421/97, Yves Tarantik c. Direction des services fiscaux de Seine-et-Marne, publicată în Culegere 1999, p. 3633; C.J.U.E. C-132/88, Comisia c. Grecia, publicată în Culegere 1990, p. 1567.
[6] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 814.
[7] A se vedea în acest C.J.U.E., C-252/86, precit., par. 25; C.J.U.E., C-45/94, Cámara de Comercio, Industria y Navegación de Ceuta v Ayuntamiento de Ceuta, publicată în Culegere 1995, p. 4385, par. 29; C.J.U.E., C-221/06, Stadtgemeinde Frohnleiten and Gemeindebetriebe Frohnleiten GmbH v Bundesminister für Land- und Forstwirtschaft, Umwelt und Wasserwirtschaft, publicată în Culegere 2007, p. 9643, par. 40, C.J.U.E., C-402/09, Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului, nepublicată încă în Culegere, par. 52.
[8] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 53.
[9] C.J.U.E., C-451/99, Cura Anlagen GmbH c. Auto Service Leasing GmbH, publicată în Culegere 2002, p. 3193, par. 40; C.J.U.E., C-464/02, Comisia c. Danemarca, publicată în Culegere 2005, p. 7929, pct. 74; C.J.U.E., C-98/05, De Danske Bilimportører c. Skatteministeriet , publicată în Culegere , p. 4945, par. 28; C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 53.
[10] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 54.
[11] C.J.U.E., C-402/09, precit., par. 55. A se vedea și C.J.U.E., C-47/88, Comisia c. Danemarca, publicată în Culegere 1990, p. 4509, par. 17; C.J.U.E., C-2/09, Regionalna Mitnicheska Direktsia – Plovdiv c. Petar Dimitrov Kalinchev, nepublicată încă în Culegere, par. 32 și 40.
[12] Rămâne de văzut în ce măsură acest deziderat deghizat al legiuitorului contravine sau nu dreptului contribuabilului la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european, creație jurisprudențială a instanței de la Luxembourg: C.J.U.E., C-199/82, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. SpA San Giorgio, publicată în Culegere 1983, p. 3595, par. 12; C.J.U.E., C-62/93, BP Soupergaz Anonimos Etairia Geniki Emporiki-Viomichaniki kai Antiprossopeion c. Statul Grec, publicată în Culegere 1995, p. 1883, par. 40; C.J.U.E., cauzele reunite C-441/98 și C-442/98, Kapniki Michaïlidis AE c. Idryma Koinonikon Asfaliseon (IKA), publicată în Culegere 2000, p. 7145, par. 30. A se vedea și C.F. Costaș, S. Gherdan, Aprecieri critice asupra recursului în interesul legii aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la unele aspecte vizând aplicarea Ordonanței de urgență nr. 50/2008 privind taxa de poluare în R.R.D.A., nr. 7/2011, p. 63-64.
Privind în mod strict ipoteza discutată, din punct de vedere teoretic, de jure contribuabilul nu ar fi impietat în rambursarea unei astfel de creanțe, întrucât nimic nu-l împiedică să se adreseze instanțelor judecătorești cu o acțiune în acest sens care, în baza jurisprudenței unanime de pe teritoriul intern, va fi cel mai probabil admisă, iar faptul că ulterior persoana care va achiziționa autoturismul de la acesta va fi obligată să achite contravaloarea unui timbru de mediu (cu consecință necesității scăderii de către vânzător a prețului de vânzare a autoturismului) reprezintă o chestiune juridică subsecventă, fără legătură cu dreptul său la rambursarea taxelor și impozitelor prelevate cu încălcarea dreptului european, cu atât mai mult cu cât debitorul sarcinii fiscale prevăzute de O.U.G. 9/2013 va fi dobânditorul autoturismului, iar nu vânzătorul acestuia. Pe de altă parte, o asemenea reglementare ca și cea conținută în art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013 pune în discuție spiritul regulii conform căruia contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european. Astfel, contribuabilul este „descurajat” în solicitarea restituirii unei taxe anterior prelevate cu încălcarea dreptului comunitar prin faptul că, în măsura restituirii acestei taxe, în ipoteza ulterioarei înstrăinări a autovehiculului, dobânditorul subsecvent va putea fi obligat să plătească un timbru de mediu mai mare decât valoarea taxei restituită anterior (lucru perfect plauzibil la autoturismele cu norma de poluare Euro 3 sau Euro 4, mai ales la cele echipate cu propulsoare diesel), acest aspect forțând persoana care a obținut restituirea unei astfel de taxe să vândă autoturismul la un preț mai scăzut.
Aceste aspecte nu au fost tratate până la acest moment de către C.J.U.E., astfel încât rămâne de văzut care ar fi optica instanței europene în această materie în ipoteza în care ar fi sesizată cu o întrebare preliminară în acest sens.
[13] Obținerea restituirii sarcinilor fiscale prelevate anterior intrării în vigoare a O.U.G. 9/2013 determină incidența art. 4, alin. (1), lit. d) din O.U.G. 9/2013.
[14] Ca urmare a suportări sarcinilor fiscale prevăzute de reglementările anterioare (supra n°2) a căror restituire nu s-a realizat.
[15] Concluzia C.J.U.E. în C-402/09, precit, reiterăm că a fost aceea că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
[16] Desigur, reiterăm faptul că acest raționament poate fi folosit numai în ipoteza în care reclamantul urmărește punerea în circulație în România a unui autoturism aparținând unui alt stat membru al Uniunii Europene, când va putea invoca faptul că bunul importat este tratat diferit față de produsele interne similare aflate deja pe piața națională și fiind exceptate de la plata timbrului de mediu. În ipoteza în care reclamantul se află în situația achiziționării unui bun național care nu este exceptat de la plata timbrului de mediu, nu va putea invoca faptul că există o diferență de tratament față de bunurile similare naționale scutite de la plata timbrului de mediu, întrucât dispozițiile art. 110 T.F.U.E. reiterăm că sunt lipsite de aplicabilitate în ipoteza în care „discriminarea” există în raport de produsele interne”

Ce mai face medierea?

Avind in ultimul timp citeva medieri ce nu au reusit (fara a fi culpa mediatorului, dimpotriva, acesta a depus toate eforturile sa se finalizeze cu succes dar nu am avut cu cine discuta) m-am gindit sa mai scriu ceva pe tema asta. Din ceea ce s-a scris sau discutat – cu mai mult sau mai putin patos – si vazind ceea ce se intimpla astazi cu privire la mediere (adica o blazare totala din partea mediatorilor datorita aminarii sanctiunii inadmisbilitatii cererilor in lipsa informarii gratuite) ramin la opinia ca medierea – ca panaceu la procesele judiciare – a fost mult supra-apreciata si prea mult promovata fara sa existe un background format din experiente practice romanesti ci doar cu statistici luate din alte tari (unde totul difera fata de Romania, incepind cu mentalitatea cetatenilor si pina la organizarea sistemului judiciar).

Medierea va deveni o practica uzuala?
Este destul de simplu de ce ar putea exista judecatori care sa promoveze medierea si unul dintre motive nu este increderea in acest sistem ci numarul mare de dosare civile/penale ce pot fi solutionate de catre parti chiar daca aceasta rezolvare nu este echitabila sau – uneori – conforma cu legea (ceea ce va naste posibile litigii in viitor, mediatorii nu au cunostinte juridice iar partile nu isi permit un avocat in toate cazurile)

In schimb, in privinta avocatilor problema sta un pic diferit. De ce un avocat de litigii ar accepta medierea in cazurile sale? Cel mai probabil ca acei avocati se indoiesc de abilitatile lor in evaluarea cazului si in capacitatea de a negocia o tranzactie pentru clienti.

Un alt argument ar fi cresterea concurentei pe piata avocaturii de litigii. Oare avocatii incep sa se indoiasca de capacitatea lor de a gasi si pastra clientii in cazul in care se dovedeste ca avocatul advers este mult mai bine pregatit si atunci prefera sa nu isi asume riscul unui litigiu? Ramine de discutat.

Este neindoielnic faptul ca medierea confera un mediu comfortabil pentru a discuta un caz intr-un mod prietenesc fata de o tranzactie discutata direct de catre parti. Este mai simplu sa prezinti cazul unui tert care preia sarcina de a discuta in contradictoriu cu partea adversa. Si atunci iti pui intrebarea: de ce sa te agiti discutind cu un potential adversar valoros in loc sa pui pe altcineva (in speta, mediatorul) sa o faca in locul tau?

Medierea isi va atinge scopul pentru care a fost introdusa?

Promotorii medierii incearca sa convinga publicul ca medierea este necesara ca si procedura prealabila unui proces. Ca dovada se indica o gramada de statistici luate din practica altor tari (Franta, Germania, SUA) care arata in mod clar ca a existat o scadere a numarului de procese aduse in fata unui complet de judecata si un numar foarte mare de conflicte rezolvate in afara instantelor. In plus, ni se spune ca se va evita „loteria” solutiilor judecatoresti (practica neunitara fiind cel mai des motiv invocat)

Dar aceste motive stau in picioare la o mai atenta analiza? Exista consecinte ce sunt ignorate (intentionat sau nu) din aceste argumentatii?

Sa incepem cu argumentul ca medierea duce la scaderea numarului de procese aflate pe rolul instantelor de judecata datorita gasirii unor solutii in afara instantelor. Eu spun ca aceasta scadere nu este datorata atit medierii in sine cit cresterii costurilor presupuse de procedura judiciara. Au crescut costurile presupuse de onorariile expertilor (nu vreti sa stiti cit costa o opinie expertala a unui medic legist, desi – vorbind in mod obiectiv – inalta specializare a acestuia isi justifica costurile iar aportul sau in cazurile de malpraxis medical este ESENTIAL), de exemplu. Au crescut costurile cu adminstrarea probatoriilor in cazul in care avocatii fac acest lucru – inregistrarile video, stenografia, transcrierea inregistrarilor, etc. In concluzie, costurile mari si riscul procesual (de neevitat in orice cauza, indiferent cit de sigur esti de pozitia cazului tau) imping partile la gasirea unor alternative mai fiabile.

Se poate spune ca medierea – prin simpla sa existenta – a dus la scaderea numarului de procese? Desi nu neg faptul ca un mediator bun poate determina gasirea unei solutii de catre parti este imposibil ca vezi acest lucru intr-o statistica. In cite cazuri putem spune ca medierea a dus la gasirea unei solutii si ca acele parti nu ar fi putut sa o faca singure, la o stacana de tuica sau tequila, dupa gust? Oare a analizat cineva daca cresterea costurilor procesuale in jurisdictiile unde medierea nu este obligatorie a dus sau nu la aceeasi scadere a numarului de cauze deduse judecatii?

 

In plus, in statistici nu se poate confirma faptul ca medirea rezolva doar cazuri in care partile nu ar fi putut incheia o tranzactie prin propriile eforturi. Exista factori ce imping partile la un compromis si care nu sunt luati in considerare cind se discuta de eficienta medierii.

Principalul avantaj al medierii se sustine a fi scaderea costurilor aferente solutionarii litigiului, adica este mai ieftin sa ajungi la o intelegere in cadrul medierii decit sa suporti costurile unui proces. Intr-un anume sens, au dreptate. Este evident ca in cazurile de malpraxis este mai ieftin sa ajungi la o tranzactie in cadrul unei medieri decit sa platesti costurile procesuale pentru a obtine o sentinta definitiva.

Dar acest avantaj exista IN ORICE tranzactie indiferent daca este implicat sau nu un mediator!! Si aceasta eroare pleaca de la premisa ERONATA ca litigiul nu se putea rezolva daca nu intervenea mediatorul ceea ce este TOTAL FALS. Foarte putine cazuri nu se pot rezolva printr-o tranzactie incheiata direct de catre parti daca acestea chiar isi doresc o rezolvare amiabila. Reciproc, nici o mediere nu va avea succes daca partile isi doresc un litigiu cu tot inadinsul.

Consecintele medierii – ce nu se discuta
Desi inteleg motivul iar legea 192/2006 este facuta de un agent de vinzari decit de un legiuitor preocupat de bunastarea justitiabililor (adica informarea trebuie sa prezinte DOAR avantajele medierii, adica se promoveaza informarea ERONATA a consumatorului) exista si consecinte / costuri suportate de catre un sistem juridic in care medierea este inserata cu forta. Cum ar fi deteriorarea relatiilor intre avocati in ideea in care se va merge mai mult pe o practica de tip „Rambo style” in litigii si pe o crestere tot mai mare a tendintei avocatilor de a nu isi asuma responsabilitatea unei analize cit mai realiste a cazurilor.

O analiza realista a cazurilor preluate de avocati are consecinte beneficice in cadrul relatiilor profesionale. Este foarte dificil – la nivel personal – sa ai pretentii nerezonable timp de 3 luni si apoi brusc sa te intilnesti cu acelasi avocat advers, privindu-l in ochi si sa ai aceleasi pretentii. Deci avocatul reclamantului va avea o atitudine onesta chiar de la inceputul discutiilor cu adversarul sau avindin vedere ca este constient de faptul ca la un moment dat se vor intilni.

Dar aceasta dinamica umana nu poate avea loc daca mediatorul devine principalul subiect pe care se concentreaza discutiile. Avocatul poate „permite”mediatorului sa convinga clientii pe care ii reprezinta sa admita o intelegere ca sa evite o discutie fata in fata cu adversarul si sa-i spuna acestuia „ai un caz bun, poti cistiga in instanta si inteleg pozitia clientului tau. Voi incerca sa explic cazul clientului meu”

Se spune de catre meditori ca avocatii nu au capacitatea de a negocia cazuri si ca doar mediatorii le au, acestea fiind dobindite pe parcursul a 2 saptamini de cursuri. Hmmm!! Argumentul se constituie in ceea ce se numeste „self-fulfilling prophecy”. Daca avocatii nu ar avea obligatia de a merge la mediere cred ca s-ar descurca sa incheie tranzactii asa cum o fac din 1831 incoace, adica de 180 de ani. Nici nu stiu cum s-au putut incheia intelegeri intre parti timp de 180 de ani in lipsa mediatorilor. Trebuie sa fi fost groaznic, de nesuportat!!

Nu uitati, avocatii sunt platiti catre clienti sa atinga un obiectiv – gasirea unei solutii la problema juridica expusa. Daca nu o fac, isi pierd clientii.

Din punctul meu de vedere, cea mai simpla cale de a evita o mediere este de a contacta avocatul advers si sa-i spuneti: „nu voi media aceasta cauza pina cind nu vom bea impreuna o cafea – poate chiar platesc si o masa la restaurant – si vom discuta problema. Daca nu vom ajunge la o solutie impreuna, abia atunci mergem la mediere”.

Daca adversarul refuza aceasta abordare va garantez ca nici medierea nu va avea succes. Luati-va certificatul sau procesul verbal de informare si mergeti in instanta de judecata.

Scrisoarea I. Catre onoratii reprezentanti ai justitiei romane

Urmatorul text nu imi apartine insa exprima intr-o forma frumoasa ceea ce gindesc si eu ca avocat penalist. Originalul il gasiti pe blogul d-lui avocat Radu Chirita. Voi posta si continuarile acestui text imediat ce le va publica pe blogul domniei sale http://raduchirita.ro/

Nu-mi place sa scriu scrisori, dar am constatat in ultima vreme ca daca zic cu gura oricum nu ma ascultati, asa ca ma gandesc ca poate scrisorile le cititi. Asa ca m-am hotarat sa va scriu o scrisoare. Din aia deschisa si fara destinatar nominalizat.

Cred ca ati uitat ca prestati un serviciu public. Cred ca ati uitat ca nu sunteti un fel de dumnezei care decid, dupa cum le este vointa, asupra vietii unor oameni, ci niste simple functionari publici, care desfasoara o munca in folosul comunitatii. La fel ca mii de alte persoane, chemate sa ne slujeasca pe noi, cetatenii acestei patrii minunate, din care toata lumea vrea sa fuga de minunata ce e. Cati dintre cei care judeca in penal au mers vreodata in viata lor intr-o puscarie sa vada cum arata locul unde trimit pentru cativa ani tot felul de infractori. Poate daca vedeti cum arata locul ala veti avea bunul simt ca, inainte sa trimiteti un om acolo, sa fiti siguri ca nu gresiti. Cum poti sa trimiti un om pentru 7 ani la puscarie fara ca macar sa ai bunul simt sa il asculti mai mult de 2 minute? Daca cineva te-a numit judecator la mult prea inalta curte, nu ti-a dat si vreo pilula anti-eroare. Voi realizati ce inseamna niste ani din viata unui om? Ganditi-va la tot ce s-a intamplat in ultimii sapte ani din viata voastra si apoi mai ganditi-va odata daca constiinta sau macar o ultima urma de decenta va permite sa inchideti un om sapte ani fara sa il ascultati. Cum poti sa ii dai sase ani la unul, dupa ce scrii in decizie ca ca actele pe care le-a incheiat sunt valabile si ca nu a facut un act anume ilegal, dar intreaga sa activitate e ilegala? N-ar fi frumos ca, decat sa va ascundeti in spatele unor deliberari secrete, sa trebuiasca sa priviti omul in ochi si sa ii spuneti de ce il trimiteti la puscarie?

Cum poti sa judeci o revizuire a unei sentinte de condamnare pe care nu ai vazut-o in viata ta? Pe care nu ai citit-o si de care nu iti pasa, pentru ca, nu-i asa, orice revizure se respinge? Daca tot habar nu ai de nimic ce e in dosarul ala, cum poti sa ai lipsa de bun simt elementar ca nici macar sa nu asculti ce ti se spune? Cum poti sa nici macar nu te prefaci ca te intereseaza? Cand citesc tot felul de materiale scrise de judecatori exaltati despre patimile meseriei, rolul si functia judecatorului in societate, din alea cu justitie scrisa cu J mare, judecator scris cu J mare, nu ma pot gandi decat la Kafka. Asta daca traia in Romania ar fi scris nu literatura absurdului, ci nuvelele realitatii. Domnillor si doamnelor judecator, nu sunteti Jdumnezei! Sunteti oameni si puteti gresi. Toti gresim. Nu stiu daca ati fost vreodata la finante, la primarie, la posta sau mai stiu eu la ce serviciu public sa va trateze cineva cu scarba existentiala a functionarului frustrat de ghiseu. V-a placut? Imensa parte a domniilor voastre, mult prea onorate, aveti aceeasi atitudine. Sa nu credeti ca, daca toata lumea pe care o aveti in fata, va trateaza cu “onorata” si cu “respect” chiar este asa. Respectul se castiga atunci cand ii arati omului ca iti faci datoria cum poti tu mai bine, nu atunci cand te doare in cur de el. Iar onoarea se cistiga atunci cand te poti uita linistit in oglinda si poti sa raspunzi negativ la cateva intrebari: “am intrat vreodata in sala de judecata fara sa fi citit dosarul?”, “am dat vreo solutie fara sa stiu pe de rost dosarul?” “s-a intamplat vreodata sa ma doara in cur de ce spune fraierul din fata mea ori avocatul lui?”.

Sincer sa fiu, nu stiu de ce mai fac niciuna dintre meseriile pe care le am. Nu stiu pentru ce dracu’ ma mai duc la scoala sa incerc sa ii invat pe copii un pic de drept, ca oricum dreptul si dreptatea nu au nicio legatura cu viata reala. Eu nu drept trebuie sa ii invat pe copii, ci cum sa raspunzi elegant la intrebari din astea: “da’ de ce nu o vrut doamna judecator sa va lase sa vorbiti?”, “de o scris acolo ceva cand i-am dat acte in care scrie altceva?”. Plus ca trebuie invatati sa inghita cu zambetul pe buze (da, ma refer la ceea ce va ganditi si voi si nu e vorba de shaorma). Care vor sa se faca judecatori nu trebuie invatati nimic. Ei oricum vor fi dumnezei, deci fac ce vor. Plus ca nu le spune nimeni lor ce trebuie sa faca. Are vreo importanta pentru rahatul nostru de societate munca pe care o fac eu la scoala, ca si eu sunt tot prestator de servicii publice? Are pe dracu… In egala masura, nu stiu de ce mai fac avocatura. Ca sa mi-o iau in gura de la niste dumnezei facuti prin decret prezidential?  Ca sa nu stiu ce sa raspund la intrebarile clientilor? Sa ma simt ca un hot, pentru ca le iau la fraierii banii, si n-am ce sa fac pentru ei, pentru ca eu sau ei oricum nu conteaza decat eventual la judecata de apoi? Probabil ca o sa le fac in continuare pentru ca nu stiu sa fac altceva si sunt prea batran sa mai invat meserii noi. Voi continua cel mai probabil sa omit sa le spun copiilor din anul I sa renunte dracu la porcaria asta de facultate si sa se duca la info, la agronomie sau oriunde or vedea cu ochii. Si voi continua sa fur banii clientilor ca sa ii tin de mana cand se uita Jdumnezeii la ei pregatiti sa le distruga viata, fara a gandi vreo clipa.

Cand mai am izbucniri din astea de frustrare, sunt intrebat de ce nu le fac plangere la CSM. Ca sa ce? Sa ii judece colegii lor procurorii (vorba academicienei decedate)? Cum pot eu sa probez ca astia nu or citit nimic din dosar? Cum pot sa probez ca or luat decizia inainte sa intre in sala si inainte sa vada coperta dosarului? Ca sa fiu sigur ca dumnezeu e neiertator si o sa mai am cauze la acelasi complet? Stau ca boul si ma gandesc de azi dimineata de cand clientul meu a murit cu dreptatea in mana (bine, nu s-a pronuntat inca, dar n-am emotii) si eu cu el de manuta ce e de facut. Desi nu mi se pare o idee geniala, ajung la concluzia ca singura solutie e sistemul cu jurati. Mai rau ca acuma nu are cum sa fie. Si ma gandesc ca un om care e jurat odata la cativa ani, da de si-o mai mult interes decat niste functionari publici cu apucaturi de ghiseu. Stiu ca nu sunt toti asa, dar nu incalzeste pe nimeni asta. Vorbind doar in privat si fara nume, devin complici ai unui sistem minat din interior de indiferenta, incompetenta, coruptie si indolenta.

Pana vom avea jurati, adica pana niciodata, voi inaugura curand pe acest blog rubrica de jurisprudenta de cacat. Comentata. Macar sa arat oamenilor realitatea. Si ma doare in cur ca o zis UE ca nu e frumos sa critici hotararile judecatoresti, trai-v-ar si voua libertatea de exprimare si celelalte drepturi fundamentale. Si daca vreunul isi va citi solutia comentata si il vor apuca dracii, il rog sa-mi scrie, ca ii dau numarul de telefon al clientului meu sa il sune si sa ii raspunda la toate intrebarile la care eu nu am putut sa ii raspund omului. Atata li s-a suflat intre buci judecatorilor, ca vai saracii cate dosare au, vai ce munca grea fac, vai de capul lor cum ii critica nastase si antena 3, incat cred ca se impune sa li se arate si celalalt revers al medaliei. Repet ce am mai spus de sute de ori. E firesc ca judecatorii sa mai si greseasca, pentru ca nimeni nu e infailibil. Dar greseala presupune eroare, nu lipsa de bun simt elementar. Iar daca cineva vrea sa mi se alature la rubrica “jurisprudenta de cacat” e invitat sa o faca. Si va invitat si CSM-ul sa le apere reputatia profesionala.”

Si totusi, nu sunt impotriva medierii

Dupa toate acuzele primite din partea mediatorilor tin sa spun ca nu sunt impotriva medierii. Am participat la cursuri de pregatire a mediatorilor (fara sa dau examenul, nu asta ma interesa), ca si practica insist pe tranzactii in afara instantelor si chiar folosesc medierea inainte de a depune actiune in instanta in litgiile de malpraxis medical.

Problema mea cu privire la aceasta institutie una singura: lobby-ul in favoare amedierii (uneori facut intr-un mod agasant de dl judecator Cristi Danilet si deputatul Alina Gorghiu, finalizat cu obligarea tuturor de a merge la informarea prealabila desi – unii dintre noi – am avut anterior zeci de procese si zeci de informari facute) ar trebui sa nu se mai imbete cu apa rece citind articolele laudative de pe net facute de catre alti mediatori sau neprofesionisti.

Lobby-ul medierii trebuie sa aibă drept scop crestere credibilitatii acestei modalitati de ADR si nu promovind medierea ca fiind un panaceu pentru problemele personale ale partilor sau ale sistemului judiciar.

Problemele serioase si majore ale sistemului judiciar nu isi au izvorul in numarul de dosare aflate pe rolul instantelor si asta o demonstreaza insasi raportul CSM.

Numarul mediu de termene pentru solutionarea dosarelor este dupa cum urmeaza (extras din raportul CSM):

Materia

FOND

 (nr. termene)

APEL

(nr. termene)

RECURS

(nr. termene)

Penal

2,87

3,70

1,98

Civil

1,32

3,64

1,75

Litigii cu profesioniști

2,16

3,53

1,49

Contencios administrativ

2,93

1,43

Minori și familie

1,14

2

2,07

Litigii de muncă

1,64

1,55

Asigurari sociale

1,22

1,67

Faliment

1,58

 

Sursa: CSM – Raport privind activitatea instanțelor de judecată în primul semestru al anului 2012

In concluzie, de unde vine acest mit privind faptul ca procesele sunt extrem de indelungate? Cel mai probabil este ca acest mit este intretinut de durata mare de timp ce trece de la depunerea cererii si pina la primul termen de judecata. Dar modalitatea de stabilire a termenelor este efectuata de catre CSM prin sistemul de normare a muncii judecatorilor. Ohh, wait, nu este acelasi organism din care face parte si dl judecator Cristi Danilet ce este un inversunat partizan al medierii. Cum vine asta? In loc sa rezolve problema, el  a gasit rezolvarea prin impingerea justitiabililor pe usa mediatorilor cu forta ceea ce contravine a insasi esentei medierii.

Dar acest lucru este imputabil si Statului Roman care – incurajat de un lobby facut cu inversunare si prin legile ce le promoveaza – ne baga pe git un remediu pentru o boala ce tot el, Statul Roman, a provocat-o prin subfinantarea sistemului judiciar si prin proasta aranjare a competentei materiale a instantelor de judecata. Este ca si cum Statul ne-a infectat cu sifilis ca apoi sa aibă ocazia de  a face profit vinzindu-ne antibioticele pentru tratament.

Poate ar trebui sa apara si un judecator cu ceva curaj care sa spuna pe fata ceea ce stim cu totii: singurul motiv pentru care un judecator aduce in discutie medierea este de a scapa de un dosar in care trebuie sa pronunte si sa motiveze o sentinta. Adica, pe intelesul justitiabilului, sa scape de munca (probabil ca toti am face asta, sa fim corecti).

Poate ca in acest mod sincer de a privi problema medierii am sti deja ca judecatorul din fata noastra nu are nici cea mai mica placere sa rezolve dosarul, ca exista riscul ca solutia pronuntata sa fie superficiala. Si daca am cunoaste cu totii aceasta chestiune poate ca avocatii si partile deopotriva s-ar apleca mai profund asupra gasirii unei solutii amiabile printr-o tranzactie stiind ca judecatorul nu da 2 bani pe problemele lor.

Cu cele mai bune intentii pot spune celor care promoveaza medierea prin diabolizarea litigiilor si avocatilor acuzindu-i ca resping ADR doar pentru ca pierd bani: se pare ca exagerati in beneficiile ce le poate aduce medierea si ca o nesatisfacere a asteptarilor justitiabililor va duce la o cadere dramatica a medierii in ochii potentialilor clienti. Iar asta va insemna falimentul medierii ca si institutie si a mediatorilor ca profesionisti.

Nu cunosc avocati buni care sa garanteze obtinerea unei solutii in fata instantei asa cum vad mediatori ce confirma ca pot rezolva neintelegerile dintre parti in 2-3 sedinte (era un mediator la Brasov care spunea la un post TV local ca ar rezolva o problema legata de retrocedarea unor imobile confiscate de regimul comunist in 2-3 sedinte; poate sedinte de socuri electrice ca de mediere nu cred)  si ca vor reduce cu 80% numarul de dosare.

Evaziunea fiscala este justificata – argumentele unui evazionist filozof (2)

3. Argumentul referitor la „existenta contractului social”: societatea are dreptul de a dicta membrilor sai in ce mod fiecare dintre acestia vor contribui cu titlu de pret in schimbul dreptului de a fi considerat membru al aceleiasi societati, dreptului de a beneficia de serviciile prestate de aceasta. Fiind de acord sa traiasca in societatea respectiva, cetateanul este prezumat ca a exprimat un consimtamint valabil cu privire la aderarea sa la contractul social.

Argumentul evazionistului:  acest argument este bazat pe falsa premiza ca “societatea” in intregul sau are dreptul de a obliga membrii sai sa fie de acord cu o plata doar pentru faptul ca le este permis sa fie parte a respectivei societati.

Redusa la esenta, o societate este doar un grup de oameni care interactioneaza. Societatea nu are mai multe drepturi decit membrii sai luati individual. Si atunci, atit timp cit oricare dintre membrii sai nu are dreptul de a-i obliga pe ceilalti de a agrea anumite conditii in schimbul calitatii de membru in acea societate, nu putem accepta ca societatea in ansamblul sau poate avea acest drept.

In fapt, unicul mod in care cineva poate fi indepartat dintr-o societate este de a incalca drepturile celui ce se doreste a fi indepartat. Societatea trebui sa il ucida, sa-l deposedeze de proprietate sa sa-i interzica sa o foloseasca, sa-i incalce dreptul la libertatea de miscare sau dreptul de a-si procura un venit. Nimeni nu are dreptul de a nega unei alte persoane dreptul de a trai, de a avea proprietati sau de a se angaja in comert cu alte persoane atit timp cit acesta din urma nu incalca drepturile altei persoane.

Aceste drepturi un drepturi inalienabile si ele apartin unei persoane in baza calitatii sale de individ si nu in virtutea calitatii de contribuabil. A transforma exercitarea acestor drepturi ca depinzind de plata unor taxe si a considera ca acestea pot fi privilegii ce sunt detinute in urma platii unor sume de bani ne duce cu gindula la ….. SCLAVIE.

De remarcat ca asa zisul „contract social” nu este un contract in intelesul literal al cuvintului. Niciodata nu li s-a spus membrilor societatii ce drepturi si obligatii au si nici nu li s-a cerut consimtamintul cu privire la aderarea la un asemenea contract. Niciodata nu am fost de acord sa ader la un contract. Asa numitul „contract social” nu este decit un „cec in alb” tras asupra vietii, libertatii si proprietatii populatiei si pe care cei ce detin puterea il pot incasa solicitind orice suma li se pare lor suficienta. Iar incasarea se face nu o singura data ci de mai multe ori, ori de cite ori doresc ei.

4. Argumentul „ datoria morala fata de cei aflati in nevoie”:  aceia care au mai mult decit au nevoie sunt obligati din punct de vedere moral sa cedeze si celor aflati in nevoie. Prin urmare, societatea are dreptul de a obtine din proprietatea / cistigurile tale o cota parte spre a o redirectiona catre cei nevoiasi

Argumentul evazionistului: argumentul are la baza falsa premiza ca intretinerea celor aflati in nevoie sunt o datorie morala, “o ipoteca” instituita asupra vietii, proprietatii sau libertatii altcuiva. Nici un asemenea principiu nu poate fi justifica moral deoarece duce la o contradictie evidenta urmata de distrugerea vietii individuale, libertatii si fericirii celorlalti membri ai societatii.

Sa presupunem, prin absurd, ca voi dona tot ce am catre opere de caritate (sau catre bugetul de stat, sub forma de taxe). In acest caz, eu sunt cel care voi deveni „un nevoias” care este indreptatit sa solicite ajutor din partea celorlalti. Doar prin faptul ca detin mai putin si ca muncesc mai putin este suficient sa creez o obligatie morala in sarcina celorlalti sa ma intretina. Drept rezultat, cei care vor sa munceasca devin sclavii celor care prefera sa fie „in nevoie” si intretinuti de munca celorlalti.

Drumul catre dictatura

In mod fundamental, nici necesitatile mele si nici ale celorlalti nu justifica aproprierea fortata a bunurilor/cistigurilor altora. Doar pentru ca am nevoie de un transplant de inima nu inseamna ca iti pot lua inima cu forta spre a ma vindeca.Doar pentru ca vecinul meu are nevoie de mincare nu inseamna ca avem dreptul sa iti luam mincarea de la gura pentru a ne hrani vecinul. Nevoia nu este un temei pentru a lua proprietatea cuiva. Tu nu esti sclavul nevoilor mele si nici eu nu sunt sclavul nevoilor tale.

Principiul conform caruia viata, libertatea si proprietate sunt drepturi inalienabile ce apartin persoanei si care nu pot fi ingradite este baza libertatii individuale. Orice societate care incalca aceste drepturi transforma membrii sai in simpli sclavi.

Daca tu vrei sa te simti vinovat ca esti in stare sa iti cistigi existenta, este treaba ta. Daca vrei sa donezi o parte sau tot ce ai, este treaba ta. Nimeni nu te impiedica sa dai totul catre opere caritabile. Dar nu ai dreptul sa stabilesti cit si ce sa ofere spre caritate ceilalti membrii ai societatii.

Nimeni nu are dreptul sa fie genros pe banii altor persoane fara consimtamintul acestora. Aceasta nu se numeste generozitate, ci FURT.

CONCLUZII

Faptul ca vecinii tai au votat o lege care prevede ca datorezi taxe nu inseamna ca esti debitor, nimeni nu iti poate lua proprietatea fara acordul tau.

Faptul ca beneficiezi in mod fortat de serviciile oferite de guvern nu inseamna ca datorezi taxe deoarece nici un debit nu poate fi datorat fara acordul tau.

Faptul ca iti este permis sa te comporti ca membru al societatii nu inseamna ca esti obligat la plata unor taxe in schimbul acestei „oportunitati”. Deoarece (i) nu ai fost de acord cu un asemenea „contract”; (ii) ai dreptul sa intereactionezi cu orice alta persoana din societate care doreste acelasi lucru cu tine (iii) nimeni nu iti poate incalca drepturile doar pentru ca nu ai fost de acord sa platesti o suma de bani.

Faptul ca exista persoane aflate in nevoie nu inseamna ca datorezi taxe deoarece nu esti sclavul nimanui, indiferent cit de multi sunt acestia.

Search This Site:

toateblogurile.ro

toateBlogurile.ro

Experienta si practica unui avocat

Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal, nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înființează măsura asigurătorie

October 20, 2017

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a pronunțat in 16.10.2017, cu privire la recursul în interesul legii declarat de Curtea de Apel Brașov vizând obligația organelor judiciare de a dispune măsuri asiguratorii în cauzele penale aflate în faza de judecată în ipoteza în care din verificările […]

Curtea de Conturi, Casa Asigurari Sanatate Ilfov, ANAF-ul sau incompetenta statului

October 13, 2017

Anul 2014 e.n. Camera de Conturi Ilfov efectueaza un control la Casa de Asigurari Ilfov in urma caruia emite decizia nr 10/2014 care – paragraful 14 alin 2 – obliga Casa de Sanatate Ilfov sa emita decizii de impunere prin care sa solicite tuturor vinzatorilor de bunuri imobile – ce nu figurau pe listele CAS […]

Consecintele dezincrimarii evaziunii fiscale prevazute de art 6 din legea 241/2005

May 11, 2015

În ziua de 7 mai 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere următoarele excepții de neconstituționalitate: Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 […]

Exceptie neconstitutionalitate privind evaziunea fiscala ADMISA

May 7, 2015

În ziua de 7 mai 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere următoarele excepții de neconstituționalitate: Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 […]

Cind fiecare face ce vrea

March 31, 2015

Astazi voi posta 2 motivari din cadrul contestatiei unei camere preliminare ce au ca si obiect contestarea competentei DGA de a efectua acte de urmarire penala si interceptari telefonice in dosare penale in care nici una din persoanele implicate nu are calitatea de personal incadrat in Ministerul Adminstratiei si Internelor. Intrebarea ce se ridica in […]

Membru al INTERNATIONAL ASSOCIATION OF PENAL LAW

Membru al INTERNATIONAL ASSOCIATION OF PENAL LAW

Recent Comments:

  • Talnaci Andreea: Ca judecătorul, in fata probelor toti putem trage o concluzie, cat ca a lui este oficială. E ca si cum ati spune ca mama unui copil omorât de un indiv...
  • Costache Mihai: mergeti la politie si vedeti despre ce este vorba. puteti refuza sa dati declaratie si sa fixati o alta audiere la care sa va prezentati cu un avocat...
  • Costache Mihai: nu exista un termen legal de solutionare a unui asemenea dosar. in mod cert, dosarul dvs nu este tergiversat fiind deschis abia in octombrie 2016 deci...
  • Costache Mihai: buna ziua, este obligatia politiei sa ancheteze orice plingere este depusa. Solutionarea acestei plingeri se va face in functie de rezultatul acestor...
  • Ion Mezei: Buna ziua!Am fost reclamat de catre un vecin direct la judecatorie pentru agresiune verbala,etc.Instanta a hotarat ca nu are are calitate procesuala s...