Exista un pasaj faimos in lumea juridica anglo-saxona din pacate necunoscut si de catre procurorii romani. Acest pasaj face parte din sentinta Curtii Supreme a SUA, pronuntata de catre judecatorul George Sutherland in anul 1935 in cazul Berger v. United States amintind procurorului de caz faptul ca „datoria unui procuror nu este de a cistiga cazul ci de a vedea ca justitia este infaptuita”
De-a lungul timpului petrecut pe holurile instantelor si parchetelor am observat, cu tristete, faptul ca procurorii din Romania nu reusesc sa atinga acest ideal al aparatorilor drepturilor si intereselor cetatenilor, al societatiii in general. S-a publicat in presa sau se mentioneaza in discutiile dintre avocati de prea multe ori dosare instrumentate prin presiuni asupra martorilor, inculpatilor, dovezilor interpretate intr-o maniera evidenta impotriva invinuitilor (asa zisele decodari ale convorbirilor telefonice interceptate fara a exista o marturie in acest sens), colaje ale interceptarilor, expertize eronate, etc.
Avocatul apararii incearca sa faca tot ce tine de el pentru a servi cit mai bine interesul clientului, dar uneori intelege ca jocul este deja facut si cartile sunt impartite impotriva lui. In mod cert, nici un avocat nu poate cistiga toate dosarele, atit datorita faptului ca resursele acuzarii sunt cu mult peste ce isi poate permite apararea cit si faptului ca judecatorii au o tendinta de a da credibilitate sustinerilor acuzarii (uneori conteaza si faptul daca clientul este simpatic sau nu). Acuzatii deseori chiar au savirsit o fapta, chiar daca nu chiar in conditiile si modalitatea pe care o sustin procurorii.
Am observat ca prea multi procurori de sedinta au dezvoltat o cultura in baza careia obtinerea unei condamnari este unicul rezultat dorit, orice alta solutie este un esec. Ei nu concep faptul ca o achitare (sau orice alta solutie ce nu implica o condamnare) este, poate, unica solutie corecta. Nu este greu sa observi cum aceasta pozitie fata de rezultatul unui proces pune o presiune maxima pe umerii procurorilor astfel incit acestia apeleaza la mijloace aflate la limita maxima a interpretarii legilor procedurale ca sa obtina rezultatul dorit.
Atit presa cit si politicienii numesc judecatorii ca fiind lipsiti de exigenta (sau suspecti ca au luat mita) atunci cind sanctioneaza procedural derapajele procurorului sau ale politiei care au drept rezultat incalcarile drepturilor invinuitului. O aparare efectuata intr-un mod viguros este numita „chichita avocateasca”. Parchetul rasplateste condamnarile obtinute dar nu si procurorii care decid sa nu trimita in judecata dosare ale caror probatoriu nu este suficient de puternic sa inlature indoiala cu privire la fapta si autor. Ba dimpotriva, chiar este posibil ca un asemenea procuror sa fie sanctionat.
In final, problema sta in cultura societatii romanesti din acest moment. Atit timp cit publicul continua sa puna semnul egalitatii intre infaptuirea justitiei si rata condamnarilor obtinute (astfel cum se observa in toate bilanturile activitatii DNA si DIICOT), aceasta cultura a obtinerii condamnarilor cu orice pret nu va dispare.